Oameni de gheață, pierduți în căuta­rea inimii lui Lenin

În cîmpia de la 3600 de metri din Pamir gă­­sești „un fel de sat, mai mic, cu multe tri­buri co­lorate”. Sînt corturile din tabăra de bază, un­de se instalează companii­le care organizează anual expediții montane, pînă sus la 7134 de metri. De acolo au plecat, acum o lună, și o echipă de studenți ieșeni porniți să cuce­reas­că vîrful Lenin. Pen­tru Paul Diac și Lucian Roșu, pri­ma treaptă a traseului a însemnat „mutatul bagajelor dintr-o parte în alta”, iar următoa­rea a fost strîns legată de zvonul care circula în paral cu ei. Se au­zea că mai sus de ta­bă­ra de bază rafalele au spulberat cîțiva oameni și i-au lăsat agățați de ghețari. I-a lovit febra vîrfului. „Al­pi­nistul își folosește re­sur­sele doar pentru urcat iar la coborîre moare”.

Pînă în vara aceasta, cînd au plecat în Kyrghyzstan, Paul și Lucian făcuseră împreună Munții Rodnei și alte cîteva drumeții cu bicicletele prin țară. S-a întîmplat să plece amîndoi pe munte, pentru că echipa cu care colaborase Lucian anul trecut pentru doborîrea vîrfului Kor­zhe­nev­ska­ya, din lanțul montan Pamir, avea în plan pentru anul acesta Hi­malaya. Iar el a observat că atunci cînd „vine vorba de munți înalți trebuie să fii foarte calculat și foarte pragmatic. Eu unul încă nu mă simt pregătit, prefer, cum ar zice fotbalistul, să am meciuri în picioare înainte să joc cu o echipă mare. Și oricum, ceea ce faci și în Pamir uneori e mai greu și decît în munții de 8000 de metri.”

Cei doi studenți s-au pregătit de expediție cu trei luni înainte. Și-au pus la punct un program și pînă în ziua plecării o dată la două-trei zile mergeau la alergat, uneori cîte 30 de km într-o zi. Apoi organizau trasee cu bicicleta, ore la sala de cățărat, excursii la munte, cu rucacul în spi­nare, ca să se obișnuiască din timp cu bagaje multe și grele, iar cînd aveau ocazia să urce scări, mergeau pe jos și pînă la etajul nouă.

Au plecat din Iași cu microbzul spre Bălți, de acolo au luat trenul cu destinația Kiev, apoi avionul către Instanbul, de unde au zburat spre capitala Kîrghistanului, Bishkek. Pe drum însă, în mai multe puncte va­male, „am declanșat alarma. În Ucra­ina ne-au găsit suspecți pentru că aveam cinci bagaje împreună și în ele erau tot felul de vitamine, de sticluțe și de ciocolățele”. Iar după pa­tru controale amănunțite, în care poliția le-au scanat toate bagajele, iar cîinii au adulmecat fiecare pa­che­țel, au mers mai departe.

Din aeroportul capitalei kîrghize pînă în Osh, cel de-al doilea oraș ca mărime din stat, au tocmit un ta­xi­metrist. 400 de kilometri cu 80 de dolari, și în plus bărbatul care i-a trecut munții, le-a găsit și cazare. O cameră unde să se poată odihni bine, cît pentru următoarele 20 de zile în care vor dormi în cort. Zidurile ora­șului încă purtau semnele revoltei de anul trecut, iar oamenii păreau speriați de după clădirile incendiate. „Eu am învățat să fiu precaut pînă mă obișnuiesc cu cei din jur și pri­me­le zile eram atent pentru că am mai fost în spațiul ex-sovietic și știu cît de răi pot fi oamenii”, continuă Lucian povestindu-mi că anul trecut, în Petersburg un rus i-a atacat camera. Dar,deși în primele zile cei doi exploratori nu prea au vorbit cu oamenii cu care se întîlneau, Paul își amintește cu zîmbetul pe buze de bătrînul care le-a urat bun venit în Kîrghistan. Zicea că e bine în țara lor pentru că sînt doar 40 de grade pe timpul zilei, pe cînd mai la sud, în Afganistan oamenii îndură și 50 de grade.

Cai de ciocolată pe ape de cristal

Drumul Osh – tabăra de bază s-a strecurat pe lîngă pîrîuri ivite din ghețari și printre văi fără fund, care erau înconjurate de o parte și de alta de coamele Pamirului. A doua zi, odată instalați în cort, prin preajma acestuia, se plimbau trei copii de kirzi cu ochii mărunței, ca două mărgele. Aveau de vînzare echipamente mon­tane „uitate de turiști, sau furate din alt cort și i-au vîndut lui Lucian o pereche de ochelari de soare”. Cînd vremea s-a potolit, cei doi băieți au urcat spre ABC, (tabăra de bază avan­sată). După șase ore, la 5000 de metri altitudine, se făcea trecerea de la zona cu vegetație și animale spre ținutul zăpezilor permanente. Iar dincolo ajungeai numai traversînd un rîu care se scurgea din gheață. „Atunci am zis că, uite asta e Sty­xul, care face legătura dintre lumea vie, cu ierburi și animale și cea a morții, unde nu vedeai decît gheață în jur. Și l-am mai numit așa pentru că mereu este acolo Charon cu Cer­berul său, niște copii cu căluți care cereau tot timpul cîte cinci dolari celor ce voiau să-i salte peste apă” își amintește Lucian. Și cum rîul era situat în zona pe care cei doi au traversat-o cel mai des, de cinci ori dus-întors, pentru că la început fiecare trebuia să revină în tabăra de bază pentru aclimatizare, „o dată i-am prostit, altă dată ne-am construit noi un pod, pe urmă le-am dat niște ciocolată. De fapt, ne-am gîndit noi că kîrghizii ăia fac si cîte 100 de dolari doar stînd acolo și plimbînd calul”, spune Paul.

Pînă să ajungă în ABC, pe lîngă ei a trecut o nălucă. Un leopard al ză­pezii, animal filmat în libertate de BBC pentru prima dată abia acum doi ani, hoinărea prin pustie, iar Lu­cian l-a putut urmări timp de două secunde, cît i-au luat sălbăticiunii să se piardă în pustie. Acum, în fo­to­gra­fie, abia distingi un punct mai lun­guieț, care parcă se repede spre nicăieri. Tot prin zona aceea, pe un­de localnicii își pasc oile, studenții au văzut și vulturi cu anvergura ari­pi­lor de trei metri, care se năpusteau asupra unei turme și luau în gheare cîte un miel, pe care mai apoi îl sfîrtecau cîte 20 de jur împrejur.

Pe drum de oase

„Am făcut mai multe greșeli pe drum. Ne-am încărcat cu mult ba­gaj, eram îmbrăcați subțire și deoda­tă s-a stîrnit o furtună cu gheață, ză­padă și tunete, și noi eram în sandale”. Iar faptul că nu s-au hidratat și nu s-au îmbrăcat corespunzător s-a resimțit mai mult la Paul, care a fă­cut bronșită și a fost nevoit să rămînă patru zile în prima tabară sub tratament. Cît a stat în vale, a început să se audă că anul acesta au murit șapte oameni în încercarea lor de a ajunge pe vîrf. Trei au făcut stop cardiac, doi au fost zburați de pe o creastă, din cauza vîntului puternic, iar alții doi au terminat traseul epuizați, „mo­ment în care ajungi seara foarte obosit în cort și tot ce vrei este să dormi, și a doua zi nu te mai trezești”.

Acum trei ani, Lucian chiar a salvat un prieten aflat în starea aceasta. Își amintește că era în Caucaz și a trebuit să-l care în spate, ajutat de o coardă. Iar acum, în perioada în care el urca singur fără Paul spre ur­mă­toarea tabără, la 5300 de metri, un bărbat zăcea în zăpadă mort. „Era un tip la 60 de ani care a făcut un traseu de patru ore în 16, adică nu avea starea fizică necesară. Mai grav este că l-au văzut oameni cînd încă era în viață și au trecut pe lîngă el fără să-l ajute.” După cinci zile, cînd Lucian a ajuns sus, bătrînul era mort, iar alpiniștii treceau pe alături, mînați de vînt. Lucian spune că pentru familia bărbatului a existat, totuși, alinare, pentru că, după cîteva zile, echipele speciale l-au coborît în ta­băra de bază. Dar pentru altele, așa ceva nu se întîmplă „în Himalaya, pe Everest sînt zeci sau sute de ca­davre, iar tu mergi pe lîngă ele sau chiar trebuie să calci peste ele. Ăsta e reversul medaliei, în momentul în care accepți provocarea trebuie să te aștepți și la posibilitatea de a rămîne acolo”

Odată, cînd Paul lua antibiotice, Lucian a urcat să echipeze tabăra următoare, „dar prostia a fost că am uitat crema de soare și am rezistat eu o zi, două, dar cînd m-am întors, am realizat că mă arde foarte tare fața. M-am uitat în oglindă și mi-am dat seama că arătam distrus”. Soarele de la 5000 de metri și reflexia din ză­pa­dă îl amețiseră „zdravăn”. Cu cît îna­inta, cu atît atmosfera se rarefia, iar ra­zele deveneau mai puternice.

21 de zile cu zăpadă

După ce a revenit Paul pe tra­seu, Lucian a fost cel care s-a îm­bol­nă­vit. Cu o zi înainte să atingă vîrful, cor­pul nu mai digera, iar pastilele nu-și făceau efectul. Chiar dacă noaptea studentul se gîndea că nici să coboare nu mai poate, la opt di­mi­neața, în cea de-a 21-a zi, au plecat spre ultimul punct de pe traseu, vîrful Lenin. Nu i-a oprit nici furtuna, nici ninsoarea și nici lipsa altui echipaj care să escaladeze odată cu ei. La ora locală 11.30, 16.30 ora Ro­mâniei, Paul și Lucian erau în nori. Chiar dacă era ceață „aveam o pa­no­ramă extraordinară. M-am pus în genunchi și am început să bocesc, apoi l-am luat pe Paul în brațe. El se uita neîncrezător la GPS pentru că era doar o statuietă pe care scria ce­va în rusă, niște cruci și cîteva steaguri. Apoi a confirmat «Da, am ajuns pe vîrf»”.

După 30 de minute, coborau cu pietricele de pe Lenin în buzunare. În tabăra patru s-au oprit și au mîn­cat. Cu cortul în spinare au pornit spre cel de-al treilea loc în care au campat, dar corpul începea să obo­sească și să ceară pauze după fiecare pas. Pe ultima porțiune, cînd mai era de trecut un deal de zece metri înălțime, „vedeam locul unde am oprit la urcare acolo sus și în mod normal făceam cinci minute pînă la el, dar Paul zicea că în jumate de ora ajugem și noi. Era așa aproape, că dacă ne chinuiam, aruncam cu piatra în el”. A doua zi dimineță, cu două corturi în bagaje, băieții au coborît spre tabăra doi, iar la amiază spre ta­băra unu. Era momentul cînd cre­va­sele se deschideau, podurile de ghea­ța nu mai rezistau, iar avalanșele se declanșau mai ușor. Chiar și așa, ei au coborît pe coarde legate de cuie care erau prinse în gheață. Și deodată cuiul de care era agățat Lucian a ieșit din gheață, „a zburat și odată cu el am zburat și eu. Dar norocul meu a fost că eram prins de Paul, adică aveam asigurare dublă”.

La ultima crevasă, cei doi aventurieri erau deja obosiți. Trebuiau să sară peste un hău de 40 de metri cu 30 de kilograme în spate și s-au gîndit că, dacă leagă rucsacul de o sfoară și-l aruncă pe cealaltă parte, vor reuși să treacă fără probleme. Numai că bagajul a căzut direct în gaură, iar Lucian s-a dus după el, că acolo ținea pașaportul și banii de drum.

Mai tîrziu, la fel cum s-a în­tîm­plat cînd au venit, în vamă au fost opriți. Polițistii l-au pus pe Paul să explice de ce are atîtea baterii, „ce-i ăla un telefon, cum se ascultă mu­zi­că la MP3 și cum funcționează apa­ratul foto. Pe urmă în Kiev au observat că le lipsesc primusurile din ba­ga­je. Aragazurile de voiaj, care nu funcționează cu gaz, și nici nu sînt in­flamabile au trecut de vameșii ucra­inieni, dar s-au oprit în Instanbul, unde au fost scoase din bagaje fără voia lor.

Acum trebuie să cumpere altele pentru vara următoare, cînd o altă expediție îl așteaptă pe Lucian. „E ceva de genul că 11 luni pe an sînt un om normal, dar în ultima lună sînt nebun”.

Iulia CIUHU