O “insula” poloneza in Bucovina

Daca in munte, dincolo de ultimul drum pietruit, ar fi un sat numai de polonezi… Daca in sat ar fi doar citiva batrini… Si casele ar dormi cu usile descuiate, iar ciinii n-ar latra, fiindca n-ar mai sti mirosul de hot. Cimitirul ar avea doar cruci colorate si fara nume scrijelite pe lemnul lor. Oamenii si-ar imparti unul altuia amintirile razboiului ca pe casul proaspat, care odata coborit de la stina, devine al tuturor. Atunci, satul Plesa s-ar chema Pleza – pe poloneza. In jurul bisericii, batrinii s-ar mira de copiii lor care “s-au dat cu rumânii si traiesc asa, fara cununie”.

Mergem Nicaiari

Numai pina la Minastirea Humorului se merge cu maxi-taxi. Plesa e mai sus. Nu-i drum pietruit, iar masina nu merge “ca-s hirtoape, treb’e mers mult prin tarina”. “Adica nu sint case. Deloc, tre’ sa mergeti prin pustiu”, explica imediat postasul ce inseamna “tarina”. La vreo doua case mai sus de minastire, e nea’ Viorel. E trecut de ora opt, bate vintul si el are caciula de miel trasa pe frunte, o bundita groasa, brodata si cizme rosii, din cauciuc. Trece prin Plesa, ca se duce sus, pe munte, la oi. Merge cu caruta. “Apoi, va iau. Tre’ sa vad daca mi-o adus calul de la munte, da’ si daca nu mi-o adus calul, tot va iau”. Alaturi de el, la vreo 88 de ani, e domnul Iosif. El e polonez. A avut pamint, padure, casa mare in Pleza. N-are sotie, n-are copii, fratii i-au murit demult. I-au ramas vreo doua nepoate in Polonia, dar nu le-a mai scris de vreo zece ani. “Apoi, in Pleza, nu-s fire. Nu-i telefon acolo. Tre’ sa scrii vorba”, spune el. Nu-i prea vorbaret. I-a lasat deja tot ce are lui nea’ Viorel. Ca sa aiba grija de el, fiindca-i singur. S-a mutat in casa acestuia de vreo 20 de ani, in comuna Minastirea Humorului. Desi nu mai are pe nimeni in sat, vine des in Pleza, ca toata lumea il cheama pe-acolo. De cind era mic a invatat de la tatal sau doua descintece. De muscatura de vipera si de muscatura unui animal caruia nu stie cum i se spune pe romaneste. In poloneza, e “laska”. “Nu pot sa spun la nimeni cum se descinta. Daca as fi avut copii, le-as fi putut spune lor. Is niste cuvinte, asa… Daca mor eu, n-o sa mai stie nimeni de pe-aici. Eu am sa mor si-o sa vina un doctor dupa aia si-o sa bage prafuri in animale si oameni, ca sa ii faca bine”, spune batrinul.

Calul poarta caruta in zig-zag, dintr-o parte in alta a strazii. Se zgiltiie bine si o roata se ciocneste de un stilp din piatra, dar nu se sinchiseste nimeni de asta. O cotesc pe un cimp. Amestecat in crengile unui copac, e un dreptunghi de tabla indoita pe care se mai vede scris cu negru doar “P”. Asa incepe Plesa. Un sat numai de polonezi in care romanii sint doar trecatori.

Unde nu se inchid usile

S-a facut intuneric. Sa tot fie vreo zece noaptea. Pe o culme, se vede arzind ceva. Focul se intinde repede si cu mult fum. “Da’ nu-i primejdie. Au dat foc la iarba ca sa se faca alta. Daca nu se da foc, iarba se otraveste si nu-i buna pentru animale”, explica doamna Iadwiga. Poarta de la curte e data deoparte, iar usa casei e descuiata. “Nu incuie nimeni, nimic. Nu sint hoti, cum sa fie?!”. Ea lucreaza ca translator pentru o firma poloneza din Humor. “Ca aia nu stiu o boaba romaneste”. A fost in Portugalia, dar spune ca Plesa are ceva, ca nu poate nimeni sa plece si sa uite. La Paste sau la sarbatori “se intorc din Polonia, din tari straine, din orase… Sa ii vezi cum li se par mai frumoase florile aici. Si tot aici, vin sa moara. Au stat in Suceava, prin oras, da’ sint inmormintati aici”, spune doamna Iadwiga. In Plesa este un singur magazin, la ea in bucatarie.

Produsele stau in dulapuri si-n sertare. Numai pe soba e o lista cu preturile. Femeia pleaca dimineata la Humor, la serviciu, si lasa intotdeauna, deschis. Oamenii intra, isi iau ce au de luat si lasa banii pe masa. Pe soba inca mai e “pijamaua de Paste”. “Pe-aici, cind te culci in noaptea de dinaintea Pastelui, te imbraci asa, intr-o pijama mai groasa si cind te trezesti, fara sa te uiti in oglinda, te duci asa imbracat, inainte sa rasara soarele, sa te speli in trei izvoare. Si daca ai probleme cu pielea, ti se vindeca si esti sanatos”, explica doamna Iadwiga.

In sat, vara vin multi polonezi. Au venit cindva niste studenti din Polonia si-au facut un album de fotografie cu muntii din jur si au trecut si prin Plesa. Lumea a aflat probabil asa si a venit sa vada. “Le place, ca se inteleg. Noi vorbim doar in poloneza intre noi”. Numai daca e un roman prin preajma, atunci vorbesc romaneste si intre ei, “ca sa inteleaga si el. Numai ca nu sint deloc romani in satul asta si daca vine vreunul, e de la oras. Si oamenii de-aici sint batrini. Nu prea vorbesc cu ei. Li-e rusine. Ca au doar patru clase si mai stilcesc romana. Li-e rusine ca-s saraci si nu vor sa se infatiseze asa, cu o haina mai urita, sau cu un batic mai rupt”, dar doamna Iadwiga nu crede ca-i bine ce fac, fiindca orice om, spune ea, trebuie acceptat asa cum e.

Unde nu latra ciinii

O cana smaltuita, cu ceai din zmeura uscata si o farfurie mare de clatite cu dulceata de mure stau pe masa doamnei Iosefica, pentru oricine intra “in bordeiul ei”. Se intra usor. Are un ciine mare si alb care casca la gainile motate. Domnul Iacob slefuieste butoaie si azvirle cu bucati de lemn dupa cocosul galagios. Aici, cam toata lumea face butoaie. Femeia are, cum spune “doar 68 de ani, nu ca mosu’, cu 13 ani mai mare”. De asta, ea isi aminteste cu placere… de nemti. “Eram refugiata la Minastirea Humorului si mi-o dat neamtul o bombona. Groznic de faina. Cu hirtie aurita”. “Taci, ca eu eram mai mare si-mi amintesc mai multe”, o intrerupe domnul Iacob. El a fost refugiat “dincolo de Siret, sau prin Botosani”. N-a stat mult. Vreo trei luni. Prin mijlocul Plesei a fost front. “Pe jumatate de sat, stateau nemtii si pe cealalta jumatate, stateau rusii”. S-a intors dupa vreo trei luni. “De’, ca dupa razboi, numai case arse, numai cazamate si morti”. Erau vreo suta de familii si 50 au plecat in Polonia. “Iesus Marea! Ce fome era! Din Polonia ne spuneau cei care-au plecat: Puneti pari la case, ca sa nu cada pe voi si nu veniti, ca aici murim de fome!”, isi aminteste doamna Iosefica. Acum, continua ea, “nu stiu cum, Polonia ceia e asa mare si bogata, ca dupa un an, au avut de toate si noi… Nu stiu… eu is proasta, da’ parca ce-ar fi sa faca mai multi bani… Sa nu mai fi asa saracie… Doar is de hirtie…”. Dar barbatul, o intrerupe din nou. “Sa spun eu cum a fost. In ’47 n-aveam de nici unele. Si atuncea, ce sa punem in pamint? Curatam cartofii si lasam cojile mai groase s-am pus in pamint numa’ coji. Si s-au facut niste cartofi mari ca niciodata! Da’ o fost tare greu, ca-n ’46 nu plouase. Si pe-aicea, vreo doi ani de zile, n-o adunat nimeni lesurile. Era… din asta… boli. Era riie, paduchi. Mare epidemie de tifos o mai fost. Le putrezea gitul la oameni. Incet, incet, ne-am ridicat si tot saraci am ramas. Ca daca nu ne spuneau din Polonia sa stam aici, nu se mai gasea nici unul dintre noi in satul asta. Toti am fi plecat”. Ei si-au dat atunci intreaga gospodarie, cu pamint, cu padure pe-un sac de faina si-o bucata de slanina. “Apoi, isi aminteste femeia, unchiul meu s-a intors din lagar, din Siberia, pe jos. La cantonul din Festerita n-avea pe unde sa treaca. Atita de multi morti si soldati ce erau. Limba noastra seamana cu rusa. Iesus Marea! Toata noaptea auzeam pe un soldat cum striga: “Oameni buni, oameni buni! Nu ma lasati!”, da’ nimeni nu s-o dus dupa dinsu'”. Domnul Iacob regreta ca Hitler e prea batrin ca sa mai poata povesti. Hitler este varul lui. A fost baterist. “Si o surzit de la tun. Rumanii si nemtii o plecat si el n-o auzit. Tragea in continuare la tun. Si numa ce s-o trezit deodata ca-i pune rusul pistolul la ceafa si-i zice sa intoarca tunul, sa traga in partea ceilalta. Adica sa traga in rumani. Ce sa faca? O intors tunul”. Dar barbatul pleaca la butoaiele sale, bombanind ca sotia lui tocmai pe nemti ii indrageste mai mult.

Deasupra unui cuib de serpi

Doamna Iosefica e ingrijorata pentru vaca ei. Are pulpa umflata de “suflarea de laska. Pe rumaneste, ii spune, verisca. E un animal asa, groznic de fain! Atita-i de minunata! Neagra si sticloasa, cu niste oci mari ca de soarece. Mi-a impletit coama la cal. Ca asa face ea. Impleteste in trei ca omu’ coama la animale. Daca animalul sta, ea ii impleteste coama si pleaca. Da’ daca se sparie, atuncea il musca sau il scuipa. Pesemne ca vaca s-o spariat. Ca rasuflarea ei ii minunat de otravitoare!”. Dar cel mai frica ii e de serpi. A vazut multi. Dar tot serpii au fost si cei care i-au scapat pe cei din Plesa de colectivizare. “Cine sa se bage prin ripile astea, pline de serpi. Vai! Jesus Marea! Am vazut unu’ cu niste oci… avea barbuta, asa, ca de vipera. Si m-o scuipat intre oci. Am incremenit. Si am mai vazut unu’, da’  ala o plecat demult. S-o fi dus in padure. Era mare, cu-n cap cam asa”, si arata ca era cit amindoi pumnii ei, la un loc. “In rest, is multi, da’ mici. Ii gasesc dimineata incolaciti pe geam. Da-s mici”. Trebuie sa mearga cu vacile la pascut. Spera sa nu mai dea peste vreun sarpe. De pe ultima colina, din virful satului, de acolo de unde incepe pasunea, casele se vad insirate colorat de-a lungul singurei ulite… Acoperisul lor, la fel ca usile sau tocurile ferestrelor sint toate rosii. Peretii insa, din lemn, apar ba verzi, ba galbeni, ba roz. Nu par locuite de oameni batrini, dar doamna Iosefica stie ca “tineretul de-acuma traieste la oras, ca s-o dat cu rumanii, asa, fara cununie. Da’ la noi in sat, nu-i voie”. De fapt, oamenii nu se vad nicaieri, nici in curtile lor, nici pe drumul inchis in satul care incepe si se termina, fara sa-l mai lege de imprejurimi. Aici oamenii nu mai au amintiri proprii. Ultima scrisoare a plecat din sat acum mai bine de zece ani, iar vestile nu se mai prind in memoria oamenilor. Ei traiesc cu amintirile lasate prin testament din vremea razboiului, cind Plesa s-a amestecat cu lumea.