Nunta pe ambele maluri ale Prutului

Rochia și costumul, el și ea, părinții, frații și surorile. Atît era comun. Mireasa Mariana, Mari, cum o dezmiardă el, s-a născut în Basarabia, în Mereni, un sătuc nu departe de Chișinău. Mirele Adrian, Adi, cum îl numește ea, e român născut într-un sat din județul Argeș. În vară, amîndoi au hotărît să-și facă nunta „acasă”. O dată în Mereni și încă o dată lîngă Pitești. Și așa rudele și prietenii de pe cele două maluri ale Prutului au pornit la drum. O dată încoace, în Basarabia, și înc-o dată încolo, în România.

Acasă în Basarabia

Prima nuntă era preconizată duminică, pe 3 august, iar cea de-a două, sîmbătă, peste două săp­tă­mîni. Pentru evenimentul din Me­reni am plecat împreună cu familia chiar în ziua nunții acasă la mi­rea­să și în 45 de minute am ajuns la destinație. Nu am făcut cale lungă pînă în satul Marianei, care se află la 29 km distanță față de Chișinău, dar cînd am plecat spre casa părin­tea­scă a lui Adrian ni s-a urît cu drumul. În Mereni, un sat pe care îl străbați dintr-o parte în alta în 20 de minute, nunta a fost organizată într-una dintre cele trei săli de ceremonii din localitate. Ba chiar, mesenii spuneau că în curînd vor fi cinci, pentru că primarul împre­ună cu unul dintre proprietarii ce­lor­lalte își mai construiesc cîte o sală.

Și dacă tot vă în­tre­bați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu pati­mă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut.

Aici, noi, invitații, am fost în­tîm­pinați cu muzică și de tamada, moderatorii serii care ne anunțau încă de la intrare că momentul sosi­rii trebuie surprins într-o foto­gra­fie de grup. După cum scria în in­vi­ta­ție, nunta trebuia să înceapă la ora 16.00, însă moldovenii nu sînt cu­nos­cuți pentru punctualitate și au întîrziat ore bune. Bieților miri, nași, fotograf și moderatori, li s-au lungit gîturile uitîndu-se spre in­tra­re, să vadă dacă nu cumva vine cîte cineva. Între timp toți tinerii necăsătoriți se apropiau de sora mi­relui, Diana, care le lega la mînă domnițelor cîte un buchețel mic de flori artificiale, iar băieților îl prin­deau în piept.

Toată nunta a fost dirijată de ta­mada, care erau de fapt soț și soție, ambii cîntăreți, care au înviorat oas­peții pînă ce aceștia s-au așezat la masă. Uneori, strecurau și cîte o glu­mă care înveselea flămînzii și le mai ținea foamea în frîu. Pe la ora 18.00 toți invitații s-au așezat la locurile lor, au ridicat paharele în cinstea mirelor și a răsunat renumitul îndemn „Amar!”. Mirelui i s-a părut cel mai ciudat cuvînt pe care l-a auzit vreodată și care cu si­gu­ranță nu a fost înțeles de nici un oaspete din Pitești venit la nuntă în Basarabia. Și dacă tot vă în­tre­bați ce e „amarul”, atunci aflați că odată strigat, mirii sînt obligații de întreaga sală să se sărute cu pa­ti­mă, iar oaspeții numără secundele, așteptînd cel mai lung sărut. La ei a durat nu mai mult de o secundă, pentru că Adi nu s-a prins din pri­ma, așa că îndemnul a continuat.

Acasă în România

Ca să ajungem pe 16 august în Pitești, ne-am pornit din Chișinău, dimineață, cu o zi mai devreme. Am făcut nouă ore cu microbuzul pînă la București și încă trei pînă la Pi­tești. În zorii zilei, în curtea lui Adi, era o agitație, ca într-un furnicar. Eu împreună cu mama Marianei fă­ceam buchetul miresii cu trandafiri cum­părați de acasă și căutam cele mai frumoase frunze din livadă ca să îl împodobim. Între timp, mireasa era machiată și coafată, mirele aranjat ca să fie la petrecere ca scos din cu­tie, iar rudele erau preocupate cu te­rasa din ogradă pe care au constru­it-o singure. În toată vîlvătaia, am ajuns cu întîrziere la Casa Că­să­to­ri­ilor, unde ceremonia nu a durat mai mult de cinci minute. De­gea­ba nașii au gonit cu 160 de km la oră să ajungă la fini, pentru că în cele din urmă Adi și Mari și-au amintit că au uitat să-și cumpere verighe­te­le pentru cununia religioasă. Au mai zburat două ore pînă am ajuns în Pitești și înapoi căutînd singurul magazin cu inele care era deschis sîmbăta. Tot în ultima clipă, un pri­eten de-al mirelui s-a întors acasă după sticlele de șampanie, uitate în fugă.

Ceremonia propriu-zisă a fost foarte diferită de ce-am văzut pînă atunci în Chișinău. Nașii au ținut în mînă cîte o lumînare mare, îm­po­dobită cu dantelă, mărgele și flori naturale în timp ce trei preoți ci­teau pe rînd rugăciuni din Cartea Sfîn­tă. La sfîrșit cei doi miri au îngenun­cheat în fața lor, iar nașul și nașa le țineau coroanele. O tradiție res­pec­tată acasă la Adi spune că proas­păt-căsătoriții trebuie să cutreiere tot satul ca să-i vadă toți sătenii, dar în cazul în care mireasa e basa­ra­bean­că se face o excepție. Din fericire, am urmărit vechiul obicei din mașini pentru că odată cu ei se mai căsătoreau doi tineri. Ambii de-ai locului.

În România, în schimb, am avut parte de o noapte în care m-am simțit mereu flămîndă. La în­ce­put, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare.

Spre deosebire de prima nun­tă, unde au venit vreo 60 de invitați, acasă la Adrian așteptau nunta pes­te 150 de oaspeți gătiți de petrecere. În afară de locurile diferite în care au fost organizate nunțile, me­niul ales pentru fiecare ospăț a fost cu totul diferit. La nuntă, în Ba­sa­ra­bia, bucatele nu mai încăpeau pe masă, iar farfuriile stăteau etajate una deasupra celeilalte. Treptat chel­nerii aduceau mîncarea caldă, car­ne și legume la grătar, clătite cu brînză dulce sau vișine, sarmale cu orez și bucățele mici de carne, iar la final, tortul făcut la comandă. Pe o masă separată stăteau platouri mari cu bomboane și biscuiți, ceai, cafea și băuturi alcoolice, iar mai tîr­ziu, platouri întregi cu fructe. Mai mult de jumătate din mîncare s-a pus în pungi mari și a fost împărțită rudelor, înainte a pleaca acasă.

În România, în schimb, am avut parte de o noapte în care m-am simțit mereu flămîndă. La în­ce­put, femeile din sat aduceau în fața mesenilor cîte o farfurie. Pînă la final am numărat cinci feluri de mîncare. Primul, aperitiv cu brîn­ze­turi, semi-preparate și pateuri. Am ciugulit cîte puțin din fiecare cu gîndul că bucatele adevărate vin mai tîrziu. Peste trei ore, am primit sarmale cu carne tocată și bucăți de șuncă, plus o salată de varză murată și mămăligă. Tot peste trei ore a urmat somonul în sos alb care a fost urmat cam la același interval de carnea la grătar. Cînd iar mi s-a făcut foame, femeile din sat pu­neau pe masă tortul gătit de ele. Dar da­că în Mereni am plecat acasă la ora 00.00, după lansarea lampioanelor și tăierea tortului, în Pitești nunta s-a prelungit chiar și după cîntatul cocoșilor.

Dj-ul de aici, un tînăr care era instalat undeva sus, îi în­lo­cuia cu succes pe cei doi soți, ta­mada din Basarabia, și mixa la fel de multe melodii populare. Dar oricît de multe diferențe am văzut la „nun­ți­le” lui Adi și ale Ma­ria­nei, la final, oaspeții celor două petreceri, de pe ambele maluri ale Pru­tu­lui, s-au retras după ce au pus banii în plic. Doar darul de nuntă i-a făcut și pe basarabeni și pe mun­teni să se simtă „acasă”.