Misionara care s-a dat în leagănul omenirii

Și-a înghesuit în bagaj fricile, tinerețea, credința și cunoștințele de medicină. Curajul a purtat-o de-a lungul Oceanului Indian și a rătăcit-o pe întinderile nemăsurate ale deșertului kenyan. Acolo a întîlnit zeci de suflete nomade, gata să primească învă­ță­tura creștină și să fie vindecate. La cei 23 de ani ai săi, Alina s-a hrănit luni de zile cu zîmbetele ino­cen­te ale copiilor și ale femeilor din tribul Gabra. În lo­cul în care cerul ia foc, a învățat cum se trăiește simplu, la granița dintre culturi.

„Ce să iau mai întîi? Stetoscopul ca să simt bătăile inimii copilașului, com­prese, vaccinuri, BCG dizolvat și mănuși. Cu ele am ajuns într-o colibă plină de femei care urlau”, îmi arată cu mișcări meticuloase Alina, de par­că s-ar pregăti acum de o urgență. Fe­meile din tribul Gabra dau viață copiilor în întunericul colibelor din paie. „Cea care năștea era pe jos, abia pu­team să îi văd capul, era fum de te îne­cai de la ierburi, iar primul născut plîn­gea. Femeile împingeau și trăgeau de burta ei, pentru că ele credeau că mai aștepta și cel de-al doilea copil, ca­re însă murise și voiau să-l scoată afară”, îmi spune Alina, strîn­gîndu-și pielea palmelor. Din privirea ei vie îți poți da seama că povestea nu se op­reș­te aici.

În postura de misionară în Mai­ko­na, Kenya, a învățat cît de greu este să porți halat alb. „Le-am rugat să aducă o cîrpă, ceva, ele au dat niște paie la o parte ca să facă lumină și am spus: copilul trebuie să iasă afară, lăsați fe­meia în pace, pînă mă ocup de primul, faceți curat pe pămîntul îm­bibat de sînge”. Restul s-a petrecut pe o rogojină din palmieri. După ce tot ceea ce citise în paginile cărților de medicină s-a înv­ăluit de praf, swa­hili (n.r.: lim­ba oficială în Tan­zania și Kenya) și ți­pete: „Copilul, în pri­mul rînd, tră­ia” A fost ajutată de un bărbat care știa limba, însă nu avea voie să intre în co­libă. Traducerea s-a făcut „prin perdea”. În liniștea întinderilor secă­tui­te, nici iarba nu crește: „Ei o ve­deau ca pe un blestem dacă naști ge­meni, însă de cînd au venit misionarii, lucrurile s-au mai schimbat. Nu știu cum am dormit în aceea seară. Reușita nașterii nu mi-am asu­mat-o niciodată, am simțit că acolo nu sînt singură.”

Alina Cojan și-a dorit să plece în Africa și asta pare să fi contat cel mai mult. Poveștile satului Valea Seacă de pe lîngă Bacău, locul în care s-a năs­cut nu o mai puteau ține pe loc, la fel cum nu o rețineau nici părinții sau cei­lalți opt frați. A plecat în căutarea altor rosturi, în urmă cu trei ani, cu spriji­nul Centrului Misionar Diece­zan Iași. Știa că este nevoie de asistenți medi­cali și a urmat Colegiul Post­liceal „Mi­hai Eminescu” din Bacău, deși „am refuzat din prima la asistenți medicali, nu am crezut că am să practic meseria asta vreodată”. Știa că urma să plece, iar asta o răscolea pe dinăuntru. La scurt timp după ce a ab­solvit cursurile de misionariat, a vă­zut și anunțul. Se căutau laici pentru Africa, iar Alina era pe listă.

Leacul deșertului

„Am ajuns acolo vineri și luni eram deja în dispensar”, fără experi­ență cu pacienții. „Începeam așa: lu­am informații din fiecare cutie, re­țe­lele, instrucțiuni pentru copii, pentru adulți. Cei de la dispensar nu-mi dă­deau sfaturi pe pîine, îmi spuneau «mergi și studiază». Și așa ajungeam să pun diagnostic, să prescriu tratament. Tot ce făceam aveam pe con­știință, nu voiam să greșesc”, îmi spu­ne cu tărie și cu o forță interioară atent controlată.

De la pacienți cu astm, la cei pa­ra­lizați, mușcați de șerpi sau scorpioni, toți i-au văzut chipul și i-au trecut prin mîinile firave. N-ai spune că toate necunoscutele nisipului i s-au arătat toc­mai ei. Însă „munca de la dispensar mi-a adus satisfacții. Aș putea afirma că m-aș fi umilit dacă aș fi deschis cărțile acolo, însă eu chiar asta fă­ceam, studiam pentru a ști cum să fac, uram să stau singură în dispensar. În colțul ăla de lume nu putea să mă ajute nimeni” și așa a început să intuiască semnele și să înțeleagă fră­mîntările ființelor din jurul ei.

La prima „clinică mobilă” a ajuns să trateze bolnavii sub cerul liber, în vîntul deșertului, pe pietre, să le facă vaccinuri copiilor, înainte ca ele să se încălzească și să devină inutile. Sim­p­to­mele malariei și ale altor boli au ajuns să-i fie mai cunoscute decît cele ale unei răceli. „Am plecat cu un stres, aveam o ladă ca din timpurile de război, plină cu medicamente, un pă­rinte și o catehetă și urma să ajungem la granița cu Etiopia.” Ziua aceea a fost cea mai lungă, pentru că e cea în care a asis­tat la nașterea celor două fetițe în colibă. Despre ele își amin­tește acum că erau destul de durdulii, „un exemplu rar pentru comunitatea lor”.

Scîncetul din pîntece

Seara învăța swahili, apoi mergea la rugăciune în sat și încerca să fie una cu locul. „Eram afectați de climă, sim­țeam mereu mirosul africanilor, plîn­geam, nu puteam dormi, nu aveam ce să facem, că doar eram la capătul lu­mii. E providențial ce se întîmplă aco­lo”. Ideile și minunile lumii tropicale au prins contur pe paginile jurnalelor în care Alina scria aproape în fiecare seară. Limba încîlcită i-a rămas în minte prin structuri fixe, de tipul: „Ce te doare? Dar capul te doare? Dar bur­ta te doare?”. În micul dispensar luminat slab, cu energie obținută cu ajutorul pano­urilor solare, veneau cel mai des oa­menii care își scuipau și ul­tima pi­cătură de viață. „Ei credeau că dacă îl transporți pe unul în mașină, tot veninul i se duce la cap și ajungea la dispensar cu infecții în tot corpul, de cele mai multe ori, mult prea tîrziu”, își împrospătează trăirile Alina, cu atitudinea unui practician. Din visul auriu pare că nu s-a trezit încă, dintre toate bucuriile naturii, „un cer așa fru­mos numai în Africa puteai ve­dea”.

Vinerea era ziua femeilor însăr­ci­na­te. Atunci se apropia de ele, le dez­vă­luia ce minuni purtau în pîntece, pen­tru că „ele nu știau nici măcar ce înseamnă. Le însoțeau bărbații și vorbeau în locul lor, ele pur și simplu se trezeau cu copilul în brațe. Mai mult, credeau că bebelușul crește în stomac. Spuneau că au mîncat ceva și credeau că li se îneacă copilul, că i se face rău”. Alina încerca să le cu­noas­că și, ca răs­plată, „îmi luau palma în mînă niș­te bătrînele și mă scuipau, în semn de respect”.

Cuibul cu sînge rece 

Nu a reușit însă să scape de fobii și pericole care parcă îi țineau umbră. „Șerpii mi se par cei mai periculoși. Eu am avut parte de toate. Eram în baie și, deodată, m-am trezit cu un scor­pion pe prosop, pe care, din gre­șeală, l-am lipit de față.” Apoi, „am descoperit că aveam un cuib de șerpi. Le spuneam celorlalți misionari să nu se apropie că dacă sînt mușcați tot eu trebuie să îi îngijesc. Mă și gîndeam deja la cîte perfuzii am nevoie”, îmi spune cu determinare, gata să intervină, de parcă ar avea leacuri secrete pentru toate limbile pline de venin.

Un tremur însă nu a părăsit-o nici­cînd: „cel mai frică mi-a fost să nu iau SIDA. La Urgențe trebuia să faci perfuzii, se întîmpla să fii copleșită și lucrai fără mănuși. Ne testam mereu a doua zi. Dacă e să fie pozitiv, ce mă făceam?”, iar gîndul acesta pare să o chinuie și acum, la fel cum liniștea nop­ților i se tulbură: „Mi-era teamă să pun un diagnostic greșit și să distrug viața unui om.”

Marți, la capătul lumii

Facem cunoștință cu Marți. Aces­ta e numele Alinei potrivit culturii Ga­bra. În Kenya, numele oamenilor este dat de ziua în care aceștia se nasc. În lumea pînzelor pictate în culori puternice, jeanșii ei nu se vedeau prea bine, nici fustele pînă la genunchi pe care le luase de acasă. Ca să nu se eviden­ție­ze, și-a „lungit” fustele cu bucăți de ma­terial.

A încercat să deslușească gesturile Gabra, să le aprecieze orgoliile, „ei au mîndria lor și sînt frumoși, eleganți. Cred că lucrurile vin de la sine și sînt pudici”, însă se deschid doar în fața celor dispuși să-i accepte lent. Chi­pu­rile rupte din soare o invitau permanent să-i înțeleagă pe nomazi și să stea departe de comparații. Așa a renunțat să mănînce cu mînă dreaptă, pentru că „la ei, mîna dreaptă este folosită doar la baie”. De fapt, în timpul misiunii, voluntarii au construit toalete și le-au arătat că nu este bine să folosească „pie­tre șle­fu­i­te, cu șapte colțuri, pe post de hîrtie igienică”. După un prim exercițiu, toaletele construite de „albi” au fost gă­site acoperite și „înfundate” cu pietre.

Pentru Marți, după un an, lu­cru­rile au căpătat un soi de ciclicitate: „Ieșeam în «oraș», adică în cătunuri, dar nu mă puteam simți ca acasă. Te primesc, dar te văd ca pe un intrus”. Despre iubirea dintre un european și Gabra sînt multe de spus: „Eu țin la rădăcinile mele, sînt o familistă convinsă. N-aș putea să am un soț afri­can”, îmi spune apăsat Marți, trasînd o linie adîncă între cele două culturi, asemănătoare cu felul în care seceta despică pămîntul. „Oricît de mult l-ai iubi, e o diferență foarte mare. Ei nu au simțul păcatului. Fidelitatea nu există, adulterul nici atît. Iubirea la ei se învață”, așa cum a învățat și ea să-i îndrăgească.

După o vreme, se obișnuise cu fe­lul în care apunea soarele, cu lumina, cu mirosul pămîntului și „în conflictul dintre culturi nu puteam decît să ne inculturăm, să nu o facem pe răz­vră­ti­ții, eram dispuși să mergem la nunțile lor”, îmi spune Alina, cu ochii vioi și cu buclele șatene care-i dan­sează pe chip.

Cînd oboseala nu-i adormea sim­țurile, Marți citea cărți religioase sau vorbea cu ceilalți misionari. „Sin­gu­ră­ta­tea deșertului e cea mai grea, e atît de pustiu, e ca și cum nu mai ai pe ni­meni”, însă încerca să alunge tă­cerea na­turii. „Mă relaxam flu­ie­rînd, cel mai des cîntam «O, roză în­tre îngeri». Eram doar eu și fluierul și nimic altceva”.

Dorul din Valea Seacă

După ce i-a expirat mandatul de misionar, Marți a primit o Medicha, o brățară de care era legată o copită de capră, pînze și și-a luat rămas bun, recunoscînd că „abia la sfîrșit i-am cu­noscut, cînd mi-au spus: «Prezența voastră ne-a ajutat foarte mult, viața de creștin poate fi trăită și altfel decît preot și soră și serviciile voastre au venit din toată inima». Nu am crezut că ne pot vedea astfel.”

Bagajul cu care s-a întors acasă era de o mie de ori mai greu decît cel cu care plecase. Nu atît de obiecte, cît de povești, „simți că nu mai vrei să ai lucrurile pe care le ai doar pentru că alții nu le au. Te simți prost că ai prea mult. Acolo te simți liber, nu ai nevoie de bani, de nimic, iar noi am pierdut asta. Gabra îmi lipsește, însă n-aș mai vrea să trec prin stresul de acolo”. Acum se ocupă de terapie ocupa­țio­nală, învață germana și „vreau să îmi văd de viitorul meu”, un orizont pe care se răsfrîng chi­pu­rile Gabra, pentru că: „așa cum spu­nea un părinte, viața de creștin trăită în familie trebuie împărtășită și în trib.”

Dorul ciorbelor, al fructelor care păreau doar un vis în pustiul deșertic și al chipurilor dragi din Valea Seacă nu l-a putut înăbuși, însă dacă s-ar fi în­tors acolo, „aș fi rămas pentru toată viața.”

***

Visul american în deșertul african

În locul acela, în care se crede că „albii sînt bogați” și în care oa­menii nu se uită la ceas, umblă o vorbă: „Un om la bar spune: O om­letă și un ceai african vă rog, repede! Răspunsul: Dacă te gră­bești, de ce n-ai venit de ieri?”. Alina îmi spune că oamenii„nu sînt așa de stresați. Noi ne uităm mereu la ce producem, ei au alte valori”. Sînt recunoscuți ca regii deșertului, deși trăiesc cu tărîțe și lapte și rareori au cîte o capră. Oa­lele și le fac din vegetație și smoală. Cu animalele își cumpără și so­ții­le, „cu trei cămile sau un mă­gă­ruș”.

România, în capitala Ke­ny­ei, este asociată cu Roma, „cu ima­­ginea Papei”. „Ei cred că al­bii au ve­nit să îi ajute și nu se atin­­geau de noi. Toți visau să fim ame­rica­ni”.

Diana IABRAȘU