Minerii din Petrila isi sapa groapa o data pe an

Povești fără timbru Niciun comentariu la Minerii din Petrila isi sapa groapa o data pe an 130

O bucata de pinza taiata in doua pe verticala de o dunga neagra atirna de Punctul de Control al minei din Petrila. In partea din stinga sta scris “Nu va vom uita”, iar in dreapta sint douasprezece nume in negru: opt mineri prinsi in explozia din 15 noiembrie si cei patru salvatori trimisi sa-i scoata, doboriti de un al doilea foc.

Orasul si mina din Petrila se aseamana inca de la primii pasi cu locurile din nuvela “Moara cu noroc”. Primul indiciu e la intrarea in localitate cum vii dinspre Petrosani. Pe partea dreapta a strazii sint blocuri mici, cu cite unul sau doua etaje, iar in stinga un cimitir se intinde pe o lungime de aproape 200 de metri. Corpurile vechi ale minei au geamurile sparte, iar pe acoperisul cladirii mari din dreapta buruienile se chinuie sa reziste vremii. Ploaia de dimineata a stins luminarile care stau de o parte si de cealalta a podului ce duce spre mina. La punctul de control de la capatul podului, un semn rosu ridicat la zece metri in aer ureaza “Noroc Bun”. Nu scrie nicaieri cui.

Cu atit mai mult mineritul face victime atunci cind iti lipsesc, sa zicem asa, o parte din componentele elementare care asigura o cit de cit decenta conditie a securitatii omului.*

Maria aduce oameni de la Petrosani in Petrila si urmatoarele sate. Daca ii spui sa opreasca la Strada Minei, te intreaba: “Dar ce faceti, mergeti la mina?” Coboara putin glasul si continua: “Nu am treaba cu nimeni si nici n-am rude sau prieteni care sa lucreze acolo, dar va spun eu, Surulescu si Tomneanu trebuie trasi la raspundere pentru ce s-a intimplat”, spune femeia. Conduce atent si se uita la cei cu care vorbeste numai din cind in cind. Il mustra pe un batrin care incearca s-o pacaleasca: “Tataie, numai memoria nu ma-nseala. Ai urcat, ti-am spus sa mergi in spate si nu mi-ai mai platit. Imi dai banii cind cobori”. Se intoarce la povestea de mai devreme: “Foc este in mina aia de doua saptamini. Am auzit ca lunea trecuta a iesit unu’ ars pina la genunchi si n-a zis nimic. Nu le dau voie sa vorbeasca, ii ameninta cu DCM-ul (n.r.: desfacerea contractului de munca). Si ei tac, n-au ce sa faca. Dar se aude oricum. Lumea pare ca tace, dar in soapta mai vorbesc oamenii”, spune femeia si frineaza in statie. Coboara mai mult glasul si adauga: “V-am spus care-s de vina. Unul din ei isi mai face si campanie, in timp ce altii mor nevinovati de mina lor, ca sa aiba ei bani sa plece in vacante. Mai erau si tineri, am auzit ca cel mai mic avea 27 de ani”, incheie femeia, pornind mai departe.

La suprafata nu se stie nimic

Sirul accidentelor colective de munca ce au indoliat periodic Valea, cu ritmicitate de ceas amorsat, a depins de o banala bucata de hirtie semnata, parafata si avizata de specialisti. Pirghiile responsabile cu ceea ce inseamna, riguros, securitatea miniera, n-au fost capabile sa strige un “Nu!” raspicat. Pentru ca miza insemna bani multi din scaun caldut.*

Zona dintre strada principala si mina aduce a suburbie comunista: strazi paralele, intre care sint cite doua blocuri de patru etaje. Cenusiu-caramizii, cladirile ascund zeci de suflete tacute si supuse. Din cind in cind, cite un barbat sau grup de doi trece podul care vine dinspre Exploatarea Miniera Petrila (EM Petrila) si intra intr-una din locuinte. Merg grabiti si privesc numai inainte. Au priviri aspre si vorbesc la fel. Un simplu salut ii stirneste: “Nu stiu nimic, eu lucrez la suprafata”. “Incearca alta data”, spune si celalalt, fara ca vreunul sa se opreasca sau sa intoarca privirea pentru a vedea cine si ce vrea.

Doua femei lipsite de chef, una roscata si cealalta cu parul scurt, blond si atitudine de paznic de club, stau la punctul de control intrarea in mina. A doua opreste orice necunoscut care i se pare suspect: “Nu-i nimic de vazut aici. Mina este inchisa pina luni, veniti atunci daca vreti ceva. Pina atunci n-aveti cu cine vorbi sau ce cauta aici. Daca vreti sa faceti poze, de-afara, de dupa pod”.

Schimbul doi

Va dati seama la ce presiune este supus creierul, intregul organism? Pe de alta parte, ei stiu ca trebuie sa-si faca treaba cu responsabilitate, discernamint, constienti ca de o fractiune de secunda depinde insasi viata lor! Asa ca nu incercati sa-i judecati atunci cind ii vedeti la o bere. Ei sarbatoresc in felul lor simplu faptul ca au mai cistigat o zi. Viata aceasta aspra, dura i-a invatat sa pretuiasca clipa, sa se bucure de ea.*

Chiar daca mina este inchisa pina luni (n.r.: 24 noiembrie), minerii isi respecta a doua parte din programul obisnuit si se intilnesc la circiuma de pe Strada Minei, un local cu bar si patru mese. Este un loc simplu cu aceleasi fete si aceleasi discutii, insa de o saptamina sufletele clientilor sint petrecute de alte ginduri decit cele obisnuite. De citeva zile,  noua forma de salut este: “Ce faci, mai ai loc de munca?”. Raspunsul e acelasi la fiecare client: “Habar n-am. Vedem saptamina viitoare”. Altii incearca sa faca pronosticuri asupra viitorului celor din conducerea minei: “Crezi c-o sa-l dea afara pe Surulescu?”, intreaba unul, insa raspunsul e cam acelasi de la toti colegii: “Ei, nu-l da nimeni afara. Sa vezi ca tot pe noi cade vina, tot minerul e vinovat”. Alex ii completeaza: “O sa schimbe citeva functii, de ochii presei, sa spuna ca au facut ceva, dar tot mafia va fi la putere”.

Mineri cu teama Domnului

Firesc, e comod sa atribui culpa celor care nu mai pot vorbi. Insa faptele vorbesc. Singure, de la sine.*

Marius sta la prima masa si vorbeste cu voce tare. Cind ceilalti din bar il acopera, ii intrerupe: “Mai, ascultati-ma putin”. Nu-i este teama sa admita ca se petrec nereguli in mina. Considera ca cei din conducere ar trebui trasi la raspundere, nu colegii lui. “Va spun eu cine ar trebui cercetat: directorul general CNH (n.r.: Compania Nationala a Huilei), Surulescu Daniel. El este capul mafiei, are trei hoteluri in Parang. Mai e directorul de la EM Petrila, Necula Aurelian, inginerul care se ocupa cu securitatea miniera, Rosu Gheorghe, el e responsabil de crima cu premeditare. Mai e seful de sector, Aeras Ungur, tot cu securitatea miniera se ocupa, si adjunctul lui, Crisan”. “Nu mai spune, ma”, il avertizeaza citiva colegi. Chiar daca se afla in elementul lor, multi prefera sa taca. Marius isi argumenteaza atitudinea revoltata: “Teama nu e. Teama e numai de Dumnezeu. Nu mai e ca in comunism, pe vremea Securitatii, cind nu puteai sa vorbesti nimic. Repet, teama avem numai de Dumnezeu”.

Circiumareasa onoreaza comenzile in timp ce se uita la televizor. Nu se baga in discutiile lor. Pentru ea la fel va fi, e constienta ca de-acum sint clienti fideli ai locului si orice s-ar intimpla tot aici isi vor termina fiecare zi, lucratoare sau nu. Ii cunoaste bine si le stie obiceiurile si nu o deranjeaza cind discutiile se aprind dupa mai multe pahare. Ii priveste ca si cum ar fi toti ai ei.

“Din puscarie ies, dar din pamint nu mai ies”

Nu e nimic doct in santajul psihologic asupra minerului: acasa, el e asteptat de copii, pentru ei isi sacrifica minerul singura forma de decenta: demnitatea.*

Alex lasa discutia si se uita suparat la stirile de la Realitatea. E dezamagit ca, odata cu ultima inmormintare, s-a terminat “senzationalul” din toata povestea si “nimeni n-o sa stie adevarul si ce se petrece inauntru”. “Ce, te-au lasat sa intri? Normal ca nu te-au lasat”, argumenteaza barbatul. A fost brigadier mai bine de zece ani si acum este sef de echipa. Stie mai bine ca toata lumea din bar ce jocuri se invirt in mina si cine ce sfori trage pentru a scoate bani de pe urma minerilor. E convins ca oricui ar spune nu rezolva nimic. In plus, are copii si o nevasta la care trebuie sa vina acasa cu mincare in sacose, nu cu demisia in buzunar. “De unde stiu eu ca daca vorbesc, miine mai pot sa beau berea asta sau trebuie sa ma imprumut de la unu’ care a tacut. Si nu-i de asta, am spus si eu asa, dar am familie, copii. Lor ce le spun, ei ce mai maninca dup’aia? Oricum nimanui nu-i pasa de noi, politie, presa, nimeni. Au venit cei de la televiziuni si la ziare, si-au facut reportajele si in secunda doi au plecat. Stii cit a durat tot? Sase zile. Ieri (n.r.: joi), dupa ultima inmormintare, s-au intors toti la Bucuresti. Si, lasa-ma sa-ti spun, dupa asta n-o sa ne fie mai bine. Mai rau o sa fie. Tot minerii vor avea de suferit. Si noi intram cu frica acolo. Cea mai mare problema e ca, daca se intimpla ceva, din puscarie ies, dar din pamint nu mai ies”, si revine la discutia de la masa din spate, care-l mai linisteste.

“Cind intru in mina, intru in Iad”

Etimologia tuturor maladiilor mineritului, notate intre copertile unui registru de urgente, se reduce la “accident de munca”. Simplu, concis si rece. Pe nimeni nu doare capul, nimeni nu e implicat. Medicul nu este lasat sa stie cauza care a produs acidentul pentru ca nu cumva, Doamne fereste, sa poata evalua corect starea de sanatate a bolnavului.*

Seful de brigada vorbeste din ce in ce mai iritat, amintindu-si de neregulile pe care trebuie sa le suporte la locul de munca: “Tu crezi ca asta a fost un accident? De opt ani se lucreaza cu foc acolo, habar n-are lumea ce-i jos”. Vrea sa se asigure ca este ascultat si luat in serios – “Sint brigadier, stiu ce spun, nu vorbim aici asa la o bere” – iar colegii aproba: “Ascultati-l bine, a trait multe omul asta si nu vorbeste in dodii”. Fara sa-si piarda sirul ideilor, continua povestea: “Anul trecut am iesit ars de acolo si n-am spus nimanui. Daca vorbeam, ramineam fara loc de munca a doua zi. Si oricum nu rezolvam nimic. Politia n-o sa faca niciodata nimic. Pai, daca un procuror general de la Parchetul de pe linga Judecatoria Alba Iulia n-a avut curaj sa vorbeasca, ce-o sa faca o mina de mineri sau politia. Atit de mare este mafia asta”. Se opreste si ia parte la o discutie de la alta masa. Isi da seama ca poate exagera din cauza nervilor si nu vrea sa riste siguranta familiei.

“Orice intra acolo e mort”

Utilajele cu care lucram sint invechite, gradul de uzura este mare, inlocuirea unor subansamble nu rezolva in totalitate problema.*

Se enerveaza treptat pe masura ce discutia evolueaza. Nu-si pierde controlul asupra vorbelor, dar mai scapa detalii pe care in mod normal le-ar fi tinut pentru el. Explica unul din mecanismele prin care superiorii se folosesc de mina pentru a face bani “la negru”: “Tu stii ca orice intra in mina moare? De exemplu, ai bagat 100 de kilograme de plasa si dupa le declari pierdute. Cine vine sa verifice asta, spune-mi tu, cine iti intra tie la 200 de metri sub pamint sa verifice daca mai e acolo sau nu plasa? Nimeni. Si dupa tu iti scoti banii pentru ce-ai bagat, poti sa le vinzi. E asa mare mafia din zona asta ca nici nu-ti inchipui. Si nu numai aici, in toata tara, asta-i doar un exemplu”.

“Noi i-am dus la groapa”

Cumpana grea a metodei de exploatare introdusa in minele din Valea Jiului dupa anul 1990, ca perspectiva a cresterii productivitatii muncii, implicit a productiei de carbune, avea sa fie din start nesocotita. Dintr-un unic, singular motiv care pentru unii devenise “piatra filosofala” a existentei – banul.*

“Asa e”, il completeaza Marius. “Pai, Sicilia e o gluma pe linga ce-i aici, asculta-ma pe mine”. Si repeta numele celor pe care-i considera vinovati: “O spun la nesfirsit: Surulescu, Tomneanu, Necula, Crisan, Rosu, si dom”, se opreste “care “domnul”, ca nu pot sa-i spun “domnul”, ciinele. Ciinele de Ungur. Ei ar trebui sa fie inchisi”. Ceilalti din local il aproba: “Da, ma, ai zis bine”, ii spune Florin, prietenul lui. “Surulescu era in vacanta, sau asa spune el. Si unde-au fost toti astia la inmormintare. Tot noi i-am dus la groapa”, termina Marius suparat.

Orasul fara mineriada

Fie la mina Petrila, fie la mina Lonea, fie la oricare alta exploatare miniera de pe intinsul Vaii, “indicatiile venite de sus” au determinat la greseli in abordarea tehnologiei de lucru. Chiar si dupa anii ’90, celebra metoda cu SCRI (n.r.: surparea carbunelui si a rocilor inconjuratoare) a facut accidente grave din incapatinarea unora – pentru ca nu se putea aplica la un carbune cu o asa pronuntata tendinta de autoaprindere.*

La fel de mult ca neregulile de la locul de munca, pe Marius supara si faptul ca, dupa aproape 20 de ani de la mineriada, lumea inca ii vede pe mineri cu ochi rai. Spune ca sint vazuti ca oameni rai si agresivi, cind faptele lor dovedesc clar contrariul. Tine la colegii de munca si afirma cu tarie: “Sa stii ca minerii sint oameni buni, cumsecade, nu cum crede lumea. Oamenii cind aud de mineri se gindesc numai la Iliescu si la mineriada, dar nu-i chiar asa. Acolo la Bucuresti au fost lesuri de peste tot”.

***

La o zi dupa ce m-am intors in Iasi, barbatul m-a sunat sa ma intrebe cum am calatorit, daca am ajuns si sint bine. Mi l-a dat si pe colegul lui l-a telefon sa ma intrebe aceleasi lucruri si sa-mi ureze sanatate.

Ioan STOLERU

Mincarea minerului

Florin se uita la o filmare video de la o petrecere a angajatilor EM Petrila de acum citiva ani. “Facem asta anual, ne adunam toti angajatii, sefii de sectii si cei mai mari si petrecem undeva”, explica barbatul. Pe masura ce caseta ruleaza, ii identifica pe cei de pe ecran: “Uite, cel cu mustata nu mai e. Uite-ma pe mine. Iar cel din picioare, care da mina cu aia de la masa e seful, Surulescu”. Marius completeaza: “Fiu de comunist, si el”.

Este seara si Florin ma vede obosit si stie ca am facut mai mult de 700 de kilometri pentru a ajunge in Petrila. “Iti pun niste bors de-aici de la noi, o sa-ti placa. Femeie, ia si incalzeste omului ceva de mincare, nu-l lasa sa stea asa. Si fa-i si-o cafea”. In timp ce nevasta sa se conformeaza, Marius toarna visinata in paharele si continua ideea inceputa in bar: “Vezi, cum spuneam, minerul e om cinstit, bun. Te primeste la el acasa, iti da de mincare. Nu sintem asa cum crede lumea. Si uita-te la casa asta”. Bucataria e mica si ingramadita. Abia incape o mobila pentru vase, in care sta cocotat si televizorul, chiuveta si masa. “Si ti se pare cald? Nu-i deloc. Iti spun eu cine are caldura, sefii, mafia. Si de pe urma noastra, a cui crezi? Noi tot in case mici si friguroase stam”, isi continua ideea dupa ce da pe git primul pahar si toarna cu grija inca unul.

“Ai venit cu trenul, nu? Ai drum lung inapoi”, spune Florin. “Dar ai ce minca pe tren?” Stiind ce urmeaza, incep sa-mi formulez refuzul, insa pina sa termin pachetul e aproape pregatit: “Ca sa vezi ce mincam noi in fiecare zi. Uite, asta-i mincarea minerului”: o conserva de 200 de grame de “Pate Rustic”, jumatate de piine, un ardei capia rosu si “ceapa maninci? Bun, iti pun si-o ceapa”.

Trenul de Timisoara  pleaca din Petrosani in douazeci de minute. “Nu mai ai timp sa-l prinzi nici daca mergi cu microbuzul. Lasa, ca te duc cu un prieten, e taximetrist si nu-mi ia mult daca-l rog”. In statie striga la sofer. Pentru a fi sigur ca obtine un pret bun pina-n oras, ingroasa minciuna. “Costele, el e varul meu din Timisoara. Are tren acum, ne iei cu patru lei si ma aduci si pe mine inapoi?” Marius plateste cursa, ma duce pina-n gara si imi stringe mina cu prietenie: “Sanatate si numai bine, sa mai vii ca te primim cu mare drag!”

Felinare aprinse pentru colegi

Potrivit traditiei din Valea Jiului, masinile care purtau sicriele celor doisprezece mineri si salvatori au fost flancate de ortaci imbracati in salopetele de munca. Acestia au sapat gropile colegilor, pe care i-au condus pe ultimul drum imbracati in salopetele de munca si tinind lampasele de miner aprinse. La inceputul ceremoniei de inhumare, fanfara minei a intonat “Imnul minerilor”. La slujbele de inmormintare ale ortacilor a participat si arhiepiscopul Aradului, P. S. Timotei Seviciu.

Jucatorii echipelor Minerul Lupeni si Jiul au purtat banderole negre la meciurile de campionat, unul dintre cele douasprezece victime fiind un fost jucator al echipelor Minerul Lupeni si Minerul Uricani.

18 noiembrie a fost declarata zi de doliu in localitatea Petrila. Institutiile publice au tinut drapelele arborate in berna, iar la ora 11.00 s-a tinut un moment de reculegere.

Cei doisprezece mineri si salvatori vor primi post-mortem titlul de Cetatean de onoare al orasului Petrila in urmatoarea sedinta a consiliului local.

 

Cartea cimpurilor negre*

Marius ma scoate afara din local, sa auzim doar noi: “Este o carte scrisa in 2003 despre un accident de-atunci. S-a intimplat cam acelasi lucru. Daca vrei, o poti vedea. Iti spune tot, ce s-a intimplat, in ce conditii se lucra atunci, multe din ele sint si-acum”. Cartea, Campuri albe, campuri negre, scrisa povesteste despre un accident petrecut in 2002, in urma caruia inginerul Marian Novac a murit. Cauza exploziilor petrecute pina atunci a fost folosirea “surparii carbunelui si a rocilor inconjuratoare”, metoda ieftina si productiva de a scoate carbune din mina. Aceasta a fost interzisa din 2003, insa, si dupa scoaterea ei din uz, accidente au continuat sa se intimple in minele din Valea Jiului. Conform cartii, majoritatea acestora sint produse datorita “indicatiilor venite de sus”.

“Campuri albe, campuri negre. Confesiuni in memoria inginerului Marian Novac“. Leila Osman

Editura “Focus”, 2003

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top