Mama celor 40 de eroi anonimi

Dumnezeu știe de ce i-a însemnat pe cei din zona Pașcaniului. Au toți obrazul smead și o pă­dure de întrebări pitite sub gene. Sînt tinerii despre care azi se vorbeșe cu voce gîtuită, cu amorul proptit de un cîntar invizibil, și care sînt arătați cu de­getul de unii vecini. Acum 19-20 de ani, și-au odihnit cu toții bo­lile între cearșafurile din spitale, ca să scape de o su­ferință, și de atunci, ceasurile curg alene, în ritmul tra­tamentului anti SIDA. Pentru doamna doctor Șeli Șfartz, ei nu mai sînt demult odraslele unor „oameni ne­că­jiți”, ci, de fapt, adevărați supraviețuitori. Tinerii care au împărțit o seringă au, astăzi, mai multe identități. De două decenii, încearcă să le împace.

I-a luat sub oblăduirea ei încă din 1996, de cînd a început, odată cu înființarea Fundației anti-SIDA, „Prof. Dr. Grigore Teo­do­ro­vici”, să le lase în poartă pa­chete cu haine, medicamente, litri de ulei și kilograme de zahăr. S-a preocupat de co­piii neinstitu­țio­na­lizați, cei cu mîini străvezii și cu una sau două clase, infectați prin seringi sterilizate superficial în spi­talele din Ro­mâ­nia. O boală simplă a copilăriei s-a transformat, astfel, printr-o în­țe­pă­tu­ră de ac, într-una cronică, „mai sub­­tilă și mai insidioasă decît lepra me­­dievală”.

Leagănul celor nedoriți

Ochii i se mijesc, iar obrajii i se împurpurează de fiecare dată cînd începe să își foileteze amin­ti­rile. Imaginile smulse din vremuri șterse, demult apuse, prind contur. Sar una peste alta, ca niște boabe de mărgele slobozite, devin consistente și reușesc să închege,în­tr-un final, tabloul celor 40 de vieți.

„A fost odată un leagăn cu mulți copii necăjiți. Apoi au venit niște norvegieni”. Comprimată, po­­vestea ar putea fi redată în aceste două fraze cu care își începe doamna doctor Șeli Șfartz isto­ri­si­rea. Dar drumul a fost alunecos și întortocheat, iar două frînturi sînt insuficiente. „Ceaușescu avea o ța­ră perfectă cu oameni senini”. Așa se spunea și oamenii o credeau or­bește. „În tot timpul lui Cea­u­șes­cu nu s-a vorbit despre infecția SI­DA, ea nu exista în România, n-a­vea cum să pătrundă, românii erau corecți, cinstiți, iar SIDA era considerată boala iresponsabilității uma­ne”. Prin urmare, copiii din or­felinatele din Iași erau „oropsiți”, „distrofici”, „nedoriți”, dar în nici un caz, infectați cu virusul HIV.

„Primul leagăn de orfani din Iași a fost pe strada Muzelor, se nu­mea atunci, Nicolea Bălcescu, lîn­gă spitalul «Sfîntul Spiridon». Aco­lo era pus un leagăn în față și toți cei care vo­iau să își lase copiii, că erau studente sau femei de la țară, îi pu­neau acolo”. Doctorița Șfartz conducea laboratorul de ba­cteriologie, în care ajungeau ana­lizele mi­cu­ților. „Poate că a fost ceva bol­năvicios, pasiunea asta pen­tru an­ti­biotice”, presupune. „Cu dosarul meu politic bine blindat, n-am reu­șit să intru într-o clinică, undeva, și am găsit acest amărît de post, în 1962, la Leagăn. La în­ce­put a fost un șoc, din cercetare să ajungi într-un loc unde nu era nici măcar un frigider în care să păs­trezi substanțele. Era trist”. În schimb, erau puștii care, „pă­du­chioși” și „răpănoși” cum erau la în­ceput, frîngeau inimile asistentelor, prin zîmbete sleite și ti­mi­de.

Își amintește mereu de un băiat de ciocolată, pe care îl strîngea la piept „deși avea un fel de miros al pielii, foarte urît”. „Mama lui era superbă, o frumusețe, dar era rea și stricată. «Nevasta noastră», așa îi spuneau vreo patru negri, nici nu știa probabil cine era tatăl”. Puștiul a rămas în leagăn pînă pe la doi ani, pentru că apoi să fie mutat într-o altă secție.

Un buchet de boli

„Copii necăjiți, uitați de Dum­nezeu” continuă să îi numească do­c­torița Șfartz. Unul blond, cu fața suptă și uscat ca o scîndură, altul șaten, cu ochi scînteietori, „o fe­tiță care nu semăna nici cu o fa­tă, nici cu un băiat, nici cu un mo­șneag. Era toată numai pete. Con­dițiile erau precare, erau ținuți toți ca în­tr-o vi­zuină”.

După 1989, situația din orfelinat s-a ameliorat. Au început să vină tot felul de străini, cu mașini în­destulate „cu aparate xerox, îm­brăcăminte, alimente, iar oamenii se cam băteau pentru acele lu­cruri”. Avea loc, chiar sub ochiu­ri­le de geam ale clădirii, un schimb tacit. Darurile aduse de stră­ini nu erau chiar „daruri”, pentru că zeci de copii erau ridicați pe sus și înghesuiți în mașini. „În 1990, te putea lua și pe mata să te înfieze. Nu se cereau prea multe acte la vamă, era un haos general”.

Apoi, a venit o echipă de nor­ve­gieni. Unul dintre ei a frecat în­tre palme piciorușele unui copil din orfelinat, iar altul s-a dus țintă la director. „M-a întrebat dacă nu vreau să fac la toți copiii ăștia testul HIV” deși boala era, la acea vreme, o necunoscută. „Auzisem ceva, dar foarte vag, nedefinit, din lipsa unei literaturi de specialitate, și i-am rugat să mă lase să mă gîn­desc”.

Azi, doctorița Șfartz este re­cu­nos­cută pentru depistarea primelor cazuri de SIDA din Iași și premiată de către Academia Română pentru 16 lucrări științifice și o mo­no­gra­fie. Repetă aproape ob­sesiv că nu a fost doar meritul ei și de fiecare dată, evantaiul de riduri fine din jurul ochi­lor se deschide. Nu i-a fost frică de moarte, deși, în mo­mentul acela, SIDA era con­si­de­ra­tă o boală mortală. Din cei 800 de copii din orfelinatele din Iași, cel puțin 100, au arătat testele, erau infectați cu virusul HIV. „Mai mult, 45 % din copiii infectați HIV erau infectați și cu virusul he­pa­titei B, în jur de 25% aveau și C, iar 5 %, și B și C. Pentru că în spitale ei au primit, odată cu microtransfuziile și prin intermediul se­ringilor nesterilizate complet, tot ce s-a putut primi, nu doar vi­ru­sul HIV”.

Iar pentru a înțelege de unde pro­venea infecția, a introdus me­toda numită „santinela”. „În mo­mentul în care venea copilul în lea­găn, noi scoteam sînge, îl pu­neam la congelator și la o săp­tă­mînă făceam testarea. În felul ăsta am demonstrat că micuții au venit gata infectați, din diverse spitale, de la secțiile de distrofici, pediatrie sau maternitate”. Se procopsiseră cu un destin nou pe care spe­­ră, cu naivitate, să îl schimbe, ca să-și poată adormi bătrînețile în gîngurelile nepoților.

Tot doamna Șfartz, în colaborare cu Institutul de Seruri și Vac­­cinuri „Dr. I. Cantacuzino”, a demonstrat asocierea dintre ba­ci­lul Koch și virusul HIV. „Am a­vut 36 de seruri la Institutul Can­ta­cuzino cu sînge infectat HIV pe care le-am testat pentru tuberculoză”. 16 copii aveau și tuberculo­ză. Dar nu a crezut-o nimeni la în­ce­put. „Vin la Iași și povestesc doam­nei șef de clinică, care îmi spune că le-am scornit”. Se obiș­nuise aproape cu refuzul celor din jurul ei, dar nu a încetat să conti­nue studiul.

Cine ține strajă virusului

Și ține morțiș să îi întîlnesc pe cei tinerii cu una sau două clase, care nu au pășit pragul centrelor de plasament, sudați în sînul familiei. Sînt vreo zece su­fle­te în Hîrlău. „Drumul ăsta duce spre un copil bolnav de SIDA”, îmi zice și se uită îndelung prin gea­mul mașinii. Îi știe pe di­nafară. Dacă îi sare în ochi vreun bloc în care a pășit vreodată, cu degetele înnodate în pungi cu alimente, tresaltă brusc și îmi amin­tește că voi găsi acolo un alt tînăr veș­tejit înain­te de vreme.

Așa arată Patrian, pirpiriu și ghe­bos. Stă lungit pe un pat din pia­tră, acoperit cu niște pături în­vechite și niște resturi de haine, într-o cameră de cîțiva metri pă­trați, invadată de muște. De după so­bă, maică-sa, o femeie cu pi­cio­rul pus în ghips, îmi spune că ultima dată au mîncat supă de ba­ra­bule, „da’ băiatu’ ăsta are nevoie de mîncare bună, doamnă. Doar știți, portocale, carne, ceaiuri, așa cum se cuvine”. Pensia lui Patrian, de 290 de lei, nu le ajunge decît pentru o săptămînă. În celelalte zi­le, trăiesc din pomenile oameni­lor.

Tînărul de 20 de ani a fost dia­g­nosticat la vîrsta de nouă ani, iar de atunci, aproape că s-a lipit de sa­coșa de pînză burdușită cu me­di­camente. Mai are un frate, al cărui chip stă atîrnat de peretele ne­vă­ru­it. Mihai a fost de asemenea in­fec­­tat prin spitale și a murit la 11 ani.

„N-am nici măcar lenjerie pentru băiatul meu. Cu ce să o schimb pe asta? Vedeți în ce condiții tră­im?”. Casa e nefinisată, cu pete de albastru azuriu și un geam prin ca­re se bulucesc trei puradei care nu sînt azi la biserică din pură în­tîm­plare,. „E sărbătoare și cei­lalți sînt la slujbă, apoi la praznic”, îmi spu­ne tatăl lui Patrian, un bărbat con­gelat, cu fața scofilcită de bă­u­tură.

Cei trei pitici sînt nepoții de pe soră ai lui Patrian. Gravitează în jurul meu ca niște cățeluși, mă a­ting și rîd din toți bojocii. Mă studia­ză cu atenție. Nu sînt obiș­nu­iți cu mu­safirii. Pesemne, nu i-au prins pe americanii pe care i-a adus dr. Șfartz la ei, ca să îl vadă pe Pa­trian. Mă trag în cealaltă încăpere, în care, pe un aragaz ruginit se înghesuie mai multe vase de bu­că­tărie. Toate sînt goale.

Alte două paturi tari și reci. Sub unul dintre ele, stă cui­bărit un dulău lățos, cu un ochi bol­nav, singura vietate din curtea familiei cu șase copii. Cîinele e ți­nut mai mult pentru ăia mici, care îl trag de ațe cît e ziua de lungă, că n-ar avea ce păzi în casa oameni­lor.

Afară, tatăl lui Patrian mă în­treabă dacă mă întorc pînă de Cră­ciun. „Ne mulțumim cu orice, doam­nă, măcar și un cartof de ne-ați aduce”.

Gulliver, călătorie în casele din Pașcani

Pînă în 1995, doctorița Șfartz s-a ocupat de copiii din leagăn. Și-a plimbat majoritatea nopților pe și­ne, în măruntaiele trenurilor cu des­tinația București. „Duceam se­ru­rile la Institutul Cantacuzino, un­de diagnosticul era confirmat cu ajutorul unor alte teste. Numai eu știam că aveam sînge infectat în vreo 30-50 de eprubete. Și toate le făceam din banii mei”. Era un fel de pasiune bolnăvicioasă, un fel de sete pe care nu și-o poate explica nici azi.

În același an, doctorița Șfartz și-a mutat grijile în centrul de pla­sament Gulliver. „La două săp­tă­mîni după ce am ieșit la pensie, am primit un telefon de la domnul director al Direcției de Sănătate, care mi-a zis așa : «Uite ce m-am gîndit eu, matale te-ai implicat cu sufletul, hai să te ocupi să faci un lăcaș pentru copii»”. Așa a găsit o creșă în care au fost mutați, din 1996, copiii infectați cu virusul HIV. Însă, tot de atunci, doamna Șfartz i-a căutat pe cei care stă­teau în sînul familiilor, majorita­tea din orașul Pașcani. Merge să-i va­dă în mod constant, de fiecare da­tă, cu plase și cutii pline ochi cu ali­mente și îmbrăcăminte. Toate, gra­ție fundației americane „Coci”, congregației „Surorile Pro­vi­den­ței”, fundației „Prie­te­nii Iașului” și Colegiului Me­di­ci­lor din Ro­mâ­nia.

De la 1 iulie 2009 însă, proiectul de colaborare și ajutor din par­tea „Coci” a expirat, iar vi­zi­te­le în casele copiiilor bolnavi s-au rărit. „De fiecare dată cînd mai fac rost de niște fonduri, merg la ei, cum­păr portocale, cacao, zahăr, îi ajut cu tot ce pot. Dar a fost un drum greu, m-am luptat cu morile de vînt de multe ori și am ajuns aici doar pentru că nu am renunțat ni­ciodată la cercetare”.

De fapt, așa i-a și găsit pe ti­nerii din Pașcani, pe care îi vi­zi­tăm, deși povestea lor e învăluită în mister. „Ni­cio­da­tă nu am putut să găsesc răspunsul și n-am avut nici un sprijin ca să-l găsesc, la o întrebare atît de dură. De ce anu­me în zona Pașcani, în familii să­race, sînt cei mai mulți bolnavi? E o întrebare fără răs­puns”.

Un pas în aer, de la etajul opt

Nu crede că-l va afla vreodată, dar nu îi poate lăsa pe tineri în voia lui Dumnezeu. Ne îndreptăm spre orașul cu cei mai mulți bolnavi din zona Moldovei. „Oa­me­nii ăștia sînt foarte simpli, de ei te apropii greu și nivelul lor s-a mo­di­ficat, a crescut, au înțeles că puii lor au nevoie de mîncare și de cu­rățenie”.

Iar Adrian e un băiat har­nic și îngrijit. Muncește cît e ziua de lun­gă, aleargă dintr-o parte în alta, ca un pui de pitpalac. „De la zece ani, acum am 20, n-am mai avut probleme deloc. Ba cu moșu-meu, ba prin construcții, ba cu gre­sie, parchet, mi-am făcut un ban și eu. A trecut timpul. Merg mai mereu la țară, bunicii sînt în viață, iar eu mă duc să îi ajut. Oricum nu am școală și mie îmi place munca”. Stă cinci minute, apoi se ridică și se duce să mai caute ceva. E agitat mereu, o urmărește pe maică-sa care trebăluiește pe la bucătărie, o întreabă ceva apoi se pierde într-o altă dimensiune. Cu chiu, cu vai reușesc să aflu cîte ceva.

A fost infectat și el, asemeni celorlalți, în spital, cînd era mic. „Cînd mi-a zis medicul, l-am înș­făcat și m-am dus direct la geam. Voiam să sar de la etajul opt. Păi cum să se poată așa ceva? I-aș strîn­ge de gît și acum dacă i-aș în­tîlni pe cei vinovați!” și fața ma­mei se strînge într-o chingă de ri­duri, iar ochii i se înrourează brusc. Își adună pumnii la piept, care se umflă și se dezumflă sub puloverul de culoarea asfințitului.

Îngerul fără un ochi

Adrian nu o privește. Îi admir ge­nele arcuite frumos și mă ob­ser­vă. „Bine că am gene. Nu ați bă­gat de seamă că am o proteză în loc de ochiul stîng, nu?” S-a întîmplat prin clasa a doua, cînd i s-a uscat, de-a dreptul, ochiul. „Trei luni cred că am stat și mai bine, numai cu capul în pernă, și n-am mai ieșit deloc, numai noap­tea ieșeam, mîn­cam o dată pe zi, că nu suportam lumina zilei. Mi s-a scurs ochiul de a rămas micuț mi­cuț de tot”. Și a trebuit să renunțe la școală. O poză din acele vremuri mi-l arată pe Adrian în mini­a­tură, cu părul pomădat, așezat la o masă, cu un abecedar și un penar în față. „Cînd am plecat de la școală, a plîns toată clasa după mine”.

Se îmbujorează cînd îmi po­ves­tește despre „fetița mea”, prietena lui de 17 ani care încă nu știe că Adrian are SIDA. Doar ce i-a dat un bip. Băiatul schițează un zîm­bet și îmi arată pozele din telefon. „Cu fata asta chiar am stat mai mult. Aș vrea să fiu cu ea pînă cînd ne desparte moartea, dar prob­lema e că dacă eram sănătos, era altă treabă”. Nu trăia cu frica ghemuită în sîn ca un șarpe că într-o zi, cînd va afla, îl va părăsi și va rămîne singur. „Dacă aș ști că mă acceptă așa cum sînt, n-ar fi bu­curie mai mare decît asta”. Dar „fe­­tița” mai are și un tată sever, pe care încă nu l-a cunoscut.

Îi place tot la ea, are un „suflet de aur. Mă înțelege, eu nu-s pretențios, că toate scandalurile ar por­ni de la mine, că îs eu mai ză­păcit așa, dar ea tace și mă ascultă și mă lasă să vorbesc pînă nu mai pot”. Și vorbește vijelios, deși gla­­sul îi vibrează ca o strună în­tin­să.

Adrian a trăit și el, o bună par­te din viața lui, în minciună. Pînă pe la 11 ani, credea că ia pastile pen­tru ficat. A aflat de la o prie­tenă bolnavă, atunci cînd a observat că aveau același fel de pastile. Și, de atunci, a îngropat se­cre­tul. „Nu am spus niciodată ni­mănui. Dar știți cum e, exact ăla te tră­dează, cel mai bun prieten”.

Cînd era mic, i s-a făcut rău de a crezut că i se deschid porțile ce­rului. Își amintește totul cu o exactitate zăpăcitoare. Se făcea că era în pătuțul lui, înconjurat de mătuși și veri. Toți plîngeau în batiste, iar pe el îl durea burta de se foia ca o omidă. Atunci și-a fixat privirea de o icoană. Nu știe de a fost vis sau halucinație. Cert e că un înger l-a luat pe sus și i-a arătat că toți oa­menii aceia îl iubeau, de asta a­veau fețele plouate. Adrian nu mai simțea nici un fel de durere. Dar îngerul s-a întors, l-a așezat cu grijă în pat și i-a șoptit că nu i-a venit ceasul, că sînt mulți care îl iubesc. „Mi-a zis asta, că nu mă ia atunci. Era fain dacă îmi spunea și cînd mă va lua, ca să fiu pregătit”.

Ce nu știe Google

Doar patru dintre tinerii pe ca­re doctorița Șfartz i-a îmbrăcat, de-a lungul vremii, și le-a adus vești de la Iași, trec prin stresul se­siunii de la facultate și sînt învăluiți de mireasma teilor de pe Co­pou. Aceștia sînt considerați eroi, iar Ciprian e unul dintre ei. Mai mult, el își do­rește cu în­ver­șunare să facă și un master. Lat în umeri, cu părul cîr­lionțat strîns în­tr-o coadă, tînărul de 20 de ani se leagănă pe scaunul acoperit cu mu­șama pînă amețește. Se pro­țăpește apoi de spetează și îmi spu­ne, în fraze trunchiate, că e greu la facultate. Are și cîteva res­tanțe, dar le va lua și pe astea, pentru că în cel de-al doilea semestru din anul I s-a panicat tare, a în­vă­țat nopți întregi și a luat toate exa­menele.

Sînt doi oameni pe lumea asta cărora le-a spus, doi prieteni care nu l-au urît după aceea. Deși știe că nu avea voie, s-a îmbătat o dată, a plîns și i s-a destăinuit celui mai apropiat prieten din liceu. „M-a luat în brațe, m-a strîns și mi-a spus că nu e nici o problemă. Eram deja apropiați de vreo doi ani. Apoi, totul a mers la fel, nu s-a ferit, nu a spus la nimeni, doar pă­rin­ților lui și ei nu au spus ni­mă­nui”. Pe cel de-al doilea l-a în­văluit într-o discuție pe tema bolii și, în momentul oportun, l-a întrebat dacă nu are vreun prieten in­fectat. „Mi-a zis că nu are. «Ei bi­ne, ai unul. Eu sînt acela» S-a uitat puțin ciudat la mine, dar m-a îm­brățișat după aceea”.

Ei, prietenii lui, poate au căutat după aceea pe Google informații le­gate de SIDA, dar Ci­prian nu a făcut-o niciodată. „Mi-am tras net prin clasa a XI-a, dar, sincer, nu m-a interesat. Care era rostul? Știam ceva de pe niște bro­șuri și era suficient”. E mai închis, de fe­lul lui. Nu ține neapărat să cu­noască alți tineri de seama lui, cu același trecut.

A plîns la început, cînd a în­țe­les ce i se întîmplase. Acum se în­treabă dacă va putea avea ur­mași, vreodată. „Nu mă pot obiș­nui cu gîndul ăsta. Ar fi o treabă să pot avea copii”. Și își mai imagi­nează cum ar fi viața lui dacă ar apărea, ca prin minune, un tratament. „Mă gîndesc că s-a găsit lea­cul pentru atîtea boli în lumea as­ta, iar pentru SIDA să nu fie?”.

Cînd era mic, își zdrențuia tricourile în timp ce juca „Frunza”. „Se face așa, un desen mare, cu do­­uă case și niște locuri pe unde să fugi. Ăștia trebuie să se apere, să se împingă unul pe altul, să nu ajungă în casa celuilalt. Apoi, este un punct, și dacă ajungi în punctul respectiv, înseamnă că a cîștigat echipa ta”. E prima dată cînd rîde cu poftă. De altfel, și atunci cînd vorbește despre muzică, o lumină stranie i se aciuează pe chip. Intră într-un fel de transă cînd ascultă Metallica. Iar asta, culmea, după ce a dat din barbă toți anii de liceu după Eminem și Paraziții.

S-a îndrăgostit o singură dată. „Era cam femeie pentru mine”, cu vreo șapte ani mai mare. Era asistentă medicală și a cunoscut-o pe tren, în unul din drumurile sale spre spitalul din Iași. Ea nu a aflat niciodată.

Din lumea necuvîntătoarelor

În casa lui Iulian miroase a frezii. De afară, se aude înfundat lătratul unui cîine, ce se suprapune peste vocea unei tinere galeșe de pe Acasă TV. Iulian se ridică din pat și își aranjează părul într-un gest mașinal. Telenovelele îl fac să uite de timp, pentru că de șase ani stă cu ochii proptiți în televizor, își dresează cei peste 20 de porumbei și își călărește calul pe coclauri. „Îl cheamă Lică. E un cal alb, cu­min­te. Am mai avut unul, dar a în­ce­put să-și arunce copitele în coas­te­le mele și am renunțat la el. Lică e de treabă”. L-a costat vreo zece mi­lioane și l-a luat de la niște li­po­veni.

„Animăluțele” îl însoțesc în vise de fiecare dată cînd se as­cun­de în spatele casei și își astupă urechile. În liniștea goală, vietățile se apropie de el și îl privesc în­de­lung. „De cînd nu am mai mers la școală, cu ele am stat. Vreau să îmi trimit porumbeii în altă țară, să văd dacă se întorc la mine. O voi face în primăvară, am vorbit cu cineva de pe aici. Dacă se întorc, iau 100 de Euro de porumbel. Ar fi ceva, că aș mai schimba pe aici, prin casă”. Pentru că, de cînd i-au amputat mîna tatălui său, nu s-au îndeletnicit decît cu animalele, iar mare venit din asta nu au.

Dacă nu era excursia pe care le-a organizat-o doctorul prin țară, Iulian rămînea doar cu pustietățile în care se mai pierde uneori. S-a îmbolnăvit în clasa a opta mai tare și a zăcut în patul de spital trei luni. După aceea, i s-a urît de școa­lă. „M-am luat cu animăluțele mele. Oricum, nu reușeam să termin clasa a opta și rîdeau colegii mei de mine că sînt un repetent”.

Și nu doar ei au chicotit în pumni, ci și fosta lui prietenă, o fată blondă pe care a întîlnit-o pe tren. Ei i-a zis din prima că e bolnav și a rămas doar cu imaginea fadă a ultimului surîs. „Mi-a zis că stă cu mine pînă își găsește un alt prieten, după aia, pa!” N-avea rost să o mintă, îi scînteiau ochii la fie­care întîlnire și îl mustra con­știin­ța. Și el a fost mințit, la rîndul lui, de aceea se enervează cînd e ne­voit să ascundă adevărul.

Îi place de Maria, o altă tînără dignosticată pozitiv pe care a cu­noscut-o în excursie, e blondă și are două albăs­trele în ochi. De aia, Iulian vorbește la telefon cu ea de cîteva ori pe zi. Îi spune multe, chiar mai multe decît mînzului Li­că. Într-o situație ideală, și ei i-ar plă­cea de Iulian. În cazul lor, Ma­ria are deja un prieten care, la rîn­dul lui, nu știe nimic.

***

La apusul zilei, Șeli Șfartz e o mamă fericită. Se întoarce aca­să cu un braț de flori de toamnă. Mai adună, în drum, o căruță de priviri cal­de și multe urări de bine. În viața celor 40 de tineri nu exis­tă alt­cineva care să îi întrebe ce le mai lipsește. Doamna Șfartz speră ca pînă de Crăciun să își răsfețe din nou eroii știuți nu­mai de ea, „din locul uitat de Dumnezeu”.

Lina VDOVÎI