Glasurile înnodate pe clape

Parcurgea zeci de kilometri pe zi dus și întors, o navetă din Grigoropol, Transnistria, pî­nă la Chișinău. Diminețile le petrecea în stu­dioul de înregistrări, iar după amiezile fugea la școală. Seara își pregătea temele pen­tru ore pentru ca a doua zi să ia drumul de la început.

„Mama este persoana care m-a motivat să cînt. Micuță fiind, ea îmi fredona cu glasul ei dulce cîntece de leagăn, ca să adorm mai bine, veghindu-mi astfel somnul. Mai târziu am memorat aceste cîntecele și mi le cîntam sin­gurică, iar mama mă cuprindea și stătea cu mine până nu adormeam. Laura e o blon­dă cu ochi albaștri, iar zîmbetul i se înse­ni­nea­ză ori de cîte ori vorbește despre muzica din via­ța ei. „Mereu a făcut parte din mine. Am trăit ală­turi de ritm, tempo și versuri.”

Daniela, prietena ei din copilărie îi este și acum alături, o privește lung, cutreieră fie­ca­re policioară din amintiri și realizează că me­reu a făcut parte din viața fetei: „Mă uitam re­cent la poze. Ambele, eu și Laura, eram mi­cuțe și îmbrăcate în rochițe de păpuși. Ges­ti­cu­lam haotic, mimam emoții care trebuiau să le transmită cîntecul sau așa credeam noi.” Fe­tele rîd și se ghiontesc una pe alta. „Atunci cîn­tam în duet, eram două păpuși care doreau să devină vedete”. Acum sînt studente la Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, la specializarea Jurnalism. „Mereu mă gîn­deam că voi aveam o a doua profesie pe lîn­gă cea de cîntăreață, ca într-un final să o aleg pe cea de jurnalist”, spune studenta privind-o pe prietena sa, ce mereu îi zîmbește. Stă în că­min împreună cu alte patru fete, iar Da­niela o vizitează adesea, nu pot să se des­par­tă după ce o viață au fost împreună.

Versuri între chitară și pian

Cunoaște bemolii grei şi atîţia diezi ai chi­tarei alunecă pe alb, pe negru, pe clapele pia­nului. Fratele e cel care i-a urzit să cînte la pian. El a fost la Școala de Muzică în co­pi­lărie, iar pianul era instrumentul pe care îl studia. ,,Eu eram întotdeauna entuziasmată să ating clapele acestui instrument, deși nu aveam idee cum să cînt, doar imitam, iar la 6 ani am hotărât să învăț la școala de muzică din Grigoriopol ,,Timofei Gurtovoi, pe care am absolvit-o deja de 6 ani cu succes.”. Nu a fost împinsă de nimeni, chiar dacă mama ei este profesoară de muzică la Liceul Teoretic ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt’’, din orașul Gri­go­rio­pol din Republica Moldova, unde a stu­diat și Laura. „Aveam 6 ani cînd m-am decis să fac mu­zică, iar mama și tata m-au sus­ținut.”.

„Am aflat că profesorul ce mă susținea e bolnav de cancer. Venea sleit de puteri în studioul de înregistrări, dar își ducea pînă la sfîrșit mun­ca.”

Își iubește țara și a încercat să se pro­mo­ve­ze între apele celor două rîuri, Nistru și Prut. „Am fost laureată a concursului «Hai să dăm mîna cu mînă», secţiunea muzică populară, am participat la lansarea CD «Lumea co­pi­lă­ri­ei», am reușit să apar și la televiziune la emisiunea «Ring Star»”, se bucură ea. Nu a cîntat doar acasă, în Basarabia, și-a încercat norocul și la Festivalul Internaţional de mu­zică populară ,,Mugurelul” din Dorohoi sau la Festivalului Internaţional de muzică po­pu­­lară ,,La fîntâna dorului”, în Şimleu Sil­va­niei.

„Uneori răgușeam, aveam nevoie de odih­nă, deseori aveam nevoie de multe exerciții de încălzire a vocii, pentru a putea ajunge nota de sus”. Zîmbește cînd răscolește printre amin­tiri. S-a atașat de colectiv, de compozitor, iar cînd dinspre ei a venit lovitura, a durut mult. Vor­bește încet în timp ce privirea-i alunecă prin toată camera. „Am aflat că Anatol Roș­co­van, profesorul ce mereu mă susținea, e bolnav de cancer. Venea sleit de puteri în studioul de înregistrări, dar își ducea pînă la sfîrșit mun­ca.” În scurt timp farmecul acelor ani și-a schimbat culoarea. Nu s-a oprit, dar îi era greu să se descurce. „E ca și cum ai învăța sin­gu­ră”, iar zîmbetul de pe fața Danielei s-a șters și cuvintele prietenei sale o frîng. O cuprinde și îi șoptește ceva la ureche.

De mînă cu mama a ieșit, însă, iar pe sce­nă. Se îmbolnăvise și pentru că respira tot mai greu pianul a început să șop­tească sub palmele ei, iar vocea și chitara nu mai răsu­nau nici ele allegro.

„Îmi era greu să alerg din­tr-un oraș în altul în fiecare dimi­neață, printre ore de canto, fără prea mult timp liber. Acum, însă, îmi pare rău că nu mai cînt.”

de Doina SÎRBU