Mai bine-ți ceri scuze, decît să-ți ceri voie

„Aveam o lumînare și-o chitară – cîntam și ne făceam curaj. Ne-ntrebam «băi, în ce ne băgăm?»”. Îți mărești ochii, te uiți în jur și aproape că-ți vine să zîmbești, din simpla bucurie că încă mai împarți planeta cu astfel de oameni. Încă din curtea fostei fabrici de mobilă îți dai seama care-ar fi etajul lor – prin toate geamurile se văd înșiruite pe ațe șiruri de fotografii. Dacă faci dreapta, de cum ai ajuns, ai să dai în camera socială. Așa cum spune și Alexandru, pentru care „manager” pare să fie oricum un cuvînt prea scorțos, camera e intimidantă – e un spațiu uriaș, în care lumina cade boem și pe care îți imaginezi că-l poți folosi în fel și chip. Dacă întinzi mîna pur și simplu n-ai cum s-o lași să-ți cadă din nou, pe lîngă corp, fără să ți se fi împleticit înainte printre degete bucăți de gînduri și idei care viețuiesc, cresc și se alimentează acolo printr-un magic proces de fotosinteză. Tot vin și le lasă între pereți zilnic, de vreun an și jumătate, oamenii de la Hubrica.

Luna în care s-au născut

Hubrica e-un nume sec și nu-ți spune nimic din felul în care cu­vin­tele astea două – „hub” și „fab­ri­că” s-au întîlnit la ultimul etaj și nici ce s-a mai întîmplat cu ele, mai apoi. Alexandru Bogdan Paicu știe; ­H­u­b­­rica pare să fie cealaltă casă a lui. Toți vecinii îl cunosc, îl salută cînd umblă dintr-o parte în alta a clădirii, ca pe un adolescent cu ca­re se-ntîlnesc în fața blocului și-a­proape că te miri că nu-l vezi în pi­jamale sau aproape că te face să te în­trebi de ce-ai avut voie să intri a­ici, peste viețile și cuiburile oa­me­nilor, dintr-o dată. E unul dintre cei care, în aprilie, anul trecut, s-a gîndit că n-ar fi rău ca locul ăsta să e­xiste. Alexandru avea pe-atunci un atelier într-un garaj, în Metalurgie, în care făcea modele de turnare pen­tru turnătorie de fontă – ce face și-aici. Știa de fosta fabrică și, pentru că în gașca lui de-atunci erau oa­meni care și ei lucrau de-acasă, din boxe, sau de prin alte locuri total nepotrivite, s-au gîndit să vină s-o vadă. Etajul pe care l-au ales era aproape distrus – un soi de depozit plin de resturi de materiale de construcții și de hîrtii, în care n-a­veai loc să te miști și în care, prin a­coperișul stricat, la cîte o vijelie mai zdravănă, începea să plouă. O lu­nă le-a luat să-l curețe și să care tot molozul jos, să elibeze spațiul și să-l împartă cum trebuie.

Alexandru Bogdan Paicu, managerul Hubrica

Așa au ajuns astăzi la Hubrica să existe 14 ateliere, mereu în schimbare – „unul de arhitectură, unul de pictură, unul de videomapping, u­nul care aparține fetelor de la Lavorator, în care fac săpunuri și cosmetice sau unul de street art” – sînt doar cîteva dintre ele. Gașca e va­ria­tă și, de­și majoritatea celor care s-au mu­tat aici au terminat Arte, lor li s-au alăturat și oameni de la ar­hi­tec­t­ură, oameni pasionați de urbanism și structuri sau chiar oameni care n-au terminat nicio facultate, „cum e Marian, care e priceput la sudură, tăiat – super handyman”. Mu­ta­rea la Hubrica a fost pentru ei ceva fi­resc și logic; au văzut-o ca pe un mod de a conviețui alături de alți oa­meni, asemănători lor, cu care s-ar înțelege și s-ar ajuta; cu care-ar pu­tea împărți orice – de la aparate de lucru, la materiale folositoare în mai multe domenii.

Holul e lung și subțire, fără vreun loc liber pe pereți. Camera socială e în capăt, în dreapta și, cum ieși din ea, pe partea stîngă a holului se întind, în­șiruite, ușile atelierelor. Toate sînt co­lo­rate și spun ce­lor care trec pe lîngă ele ce anume se întîmplă înăuntru. Locul te face să crezi că ești rătăcit pe holul unei grădinițe, în care copiii au avut voie să-și de­co­reze singuri spațiul, așa cum au vrut.

Gathering – 1, 2 și

„Aici poți să rezolvi toate pro­blemele odată – sîntem toate siste­mele de valori posibile; ca vîrste sîn­tem de la 24 la 38 de ani și între noi e mereu un dialog accelerat. E me­reu o colcăială de idei și de po­ten­țial – vrem să facem toți lucruri și să ne apucăm de treabă imediat”, spu­ne Alexandru. Sîntem în atelierul lui; stă cu spatele către una dintre ferestre, e așezat pe un scaun și, în timp ce vorbește, gesticulează și își mișcă rapid mîinile. Ne înconjoară bucăți de lemn de toate dimensiunile și, deși tot ce poți vedea arată ca „o formă de dezastru”, peste tot în jur e o tihnă în lucruri care, îm­brăcată în lumina dimineții, le face pe toate să pară c-ar fi la locurile lor.

Pe ferestrele mari, Alexandru are lipite un soi de postere cu modele pe care n-ai fi avut cum să le oco­lești în Iași, în ultimele luni. Lipite peste tot, fiecare cu un mesaj pe ca­re el a vrut să-l transmită, mode­le­le imprimate sînt paint stamp-uri și nu sînt forme de vandalism. „Ele nu durează mult; le lipesc cu făină și apă și cad în două luni. Sînt su­porturi pentru mesaje, nu sînt re­ale intervenții.” Una dintre pasiunile lui e „renașterea unei metode de print care, în mod normal, era abordată acum sute de ani – plă­cile de lemn, ca niște ștampile i­men­se, pe care se transferă modele”. Are o bucată de lemn vopsită în albastru pe masă în care poți vedea ștam­pila Primăriei Iașului de acum 150 de ani, pe care-a descoperit-o chiar în oraș, pe mai mulți stîlpi. Vrea să facă din asta un proiect personal, prin care să readucă atenția asupra unor sim­boluri ale orașului – „am s-o lipesc peste tot; poliția mi-a dat ideea. Am fost avertizat să nu mai lipesc ni­mic pe proprietățile primăriei și m-am gîndit că dacă nici propriul lor sigiliu nu o să le placă, atunci ce alt­ceva?”.

Te face să zîmbești și, atunci cînd îți spune rîzînd – „Știi, dacă aș pu­tea să tatuez ceva mare, undeva, aș scrie doar – «mai bine-ți ceri scuze, decît să-ți ceri voie»”, începi să-ți ex­plici cum, de fapt, fără un astfel de fel de a gîndi, nimic din ce-au fă­cut ei, de fapt, n-ar fi fost posibil. „Street Art-ul e o formă de artă în care ar­tiștii identifică chestiuni în societa­te care merită intervenții pe care, mai apoi, și le asumă. Noi nu sîntem in­teresați de fapt de lucrarea de street art sau murală – dar ne-a plăcut; au fost lucruri pe care voiam de mult să le facem.” Așa au ajuns, îm­pre­ună cu zeci de artiști, să schimbe „o ati­tudine întreagă față de un simplu tăpșan” cînd, vara aceasta, s-au gîn­dit să facă ceea ce-au numit ei Ga­thering 1.

Pentru că-n spatele clădirii în care și-au făcut sediul erau su­pra­fețe foarte mari, halele fostei fabrici, care arătau distruse de mai bine de 10-15 ani, de cînd au încetat să mai fie folosite, Hubrica s-a gîndit c-ar fi mai bine să facă ceva. „Ni­ci­odată ca artist stradal n-ai să gă­sești o suprafață perfectă – în spate s-au făcut lucrări de la suprafețe absolut distruse: tablă, tablă ru­gi­ni­tă, pînă la cea mai mișto ten­cu­ială – e visul oricui vrea să facă inter­venții în spațiul public! ”. Așa că în­tr-un weekend, după ce au căutat sponsorizări pentru materiale, Hub­rica și-a strîns artiștii care, la rîndul lor, și-au strîns prietenii din Iași și din alte orașe, unele chiar din stră­ină­ta­te, și-au început lucrul. „N-a­veau toți treabă cu ceea ce însemna street art. Erau oameni care veneau și ple­cau. Cel care s-a ocupat mult de par­tea de concept grafic a fost Graffo Dragoș – un ieșean care studiază în străinătate, dar a venit aici într-un stagiu Erasmus”. Au avut cățărați pe schele de la artiști din Florența, consacrați, oameni cu experiență în spate, la elevi din clasa a X-a ai li­ceului de arte, care au vrut să participe. Nimeni n-a spus nimănui ce să facă, a putut lucra oricine și-a do­rit, condiția fiind ca fiecare să lu­cre­ze la nivelul său cel mai înalt, să dea tot ce are mai bun, dar să se uite me­reu la cel de lîngă el, să nu-l deranjeze. Rezultatul i-a uimit atît de mult, c-au ajuns, peste puțin timp, să orga­nizeze într-un alt weekend o se­siu­ne de lucru similară, pe care-au numit-o Gathering 2. „La fiecare ga­thering a fost super bairam; s-a fă­cut mîncare la ceaun, a fost mu­zică, băutură și am chiar un prieten care a venit cu masa de masaj și-a făcut ma­saj tuturor artiștilor care-au stat co­coțați pe schele – a fost o dis­trac­ție, din care-a rămas ceva în urmă.”

Ce-a rămas în urmă e copleșitor de-a dreptul. În spatele clădirii, pe fața­dele halelor uriașe, n-ai niciun loc gol rămas. E o expoziție în aer liber sau o de­monstrație de forță a artiștilor stra­dali – o poți numi cum vrei. Alb-negru, roșii, vișinii sau zgîriate în rugină și lucr­ate cu un amestec de tehnici cunoscute doar de ei, lucrările au fiecare poveștile lor. Cum mergi de-a lungul liniei ferate din mijloc, dacă faci dreapta printre clădiri, vezi un scaun uriaș, în declin, care acoperă un întreg perete. E luc­ra­rea unui artist al cărui bunic a lucrat în hală, pe vremea cînd încă fun­cțio­na; iar scaunul e-o copie al celui pe care bunicul stătea atunci.

Gathering 3

„Anul trecut, cînd ne-am mu­tat aici, am zis că eram singurii nebuni. Următorii nebuni au fost cei de la Teatru Fix”. La o lună după Hu­brica, în halele fostei fabrici de mobilă, s-a mutat Teatru Fix, care și-a adus teatrul independent din centru, în­tr-un spațiu mai larg, cu tot cu ca­fe­nea, terasă și determinarea de-a fa­ce ceea ce-și doresc. „Sînt vecinii noș­tri; stau și bocănesc aici în hală de un an și ceva și-au avut, de cu­rînd, și deschiderea.”

Înaintea deschiderii însă a a­vut loc ceea ce oamenii de la Hu­brica au numit Gathering 3 – un al trei­lea weekend în care artiști de peste tot s-au strîns și-au început să lucre­ze. „Propunerea a venit simplu – fa­cem următorul gathering undeva înăuntru? Facem. Facem la Teatru Fix? Facem. N-ar fi existat pentru noi beneficiari mai firești.”

Noul Teatru Fix e uriaș. La intra­rea în hală ai terasa, cu mesele și sca­u­nele aliniate firesc, în stînga liniei ferate. Înăuntru, oamenii muncesc de zor. Un bărbat desface tocul unui geam; sînt bucăți de sticlă împrejur și abia-l ză­rești într-un val de colb. Pereții halei, ai noului teatru, sînt alb-negru, cu nuan­țe de gri. Lucrările sînt înalte, pînă în tavan, cît pereții gigantici și se întîind în mai multe săli. Pixeli, urme de gra­fică, picturi – toate cu mesaje, adaptate spațiului. Lîngă bar, pictat și el, așteap­tă un pian, lîngă o instalație mică de în­călzire, în fața căreia oamenii se mai o­presc să se încălzească. „Diseară e con­cert”, auzi, în timp ce privirea ta încear­că să urmărească treptele care duc spre lucrările de la etaj, dar care se pierd în jocul pixelilor din spate.

Iași, oraș-galerie

Tot un joc pe care Hubrica vrea să-l înceapă e un proiect pe care l-au propus, drept grup de ini­ția­tivă, în vara aceasta, la apelul Aso­ciației Civica. „Iași, oraș-galerie” vrea să transforme Iașul și să te con­vin­gă că trăiești într-o lume frumoasă, dar asta numai dacă participi și tu la crearea ei. „În următorii doi ani, vom avea 100 de evenimente, în 25 de cartiere din Iași, în centura de­teriorată a Iașului, în care există zo­ne care și-au pierdut personalita­tea în timp și care nu mai arată deloc bine. Știm exact zonele pe ca­re vrem să lucrăm – sînt marcate cu semne pe care le au, și pe care vrem să le acoperim sau schimbăm”. Ale­xandru rîde și-și imaginează că el, împreună cu oamenii de-aici, vor fi ca un roi de lăcuste care se vor în­vîrti în jurul orașului. Nu mai vor să demonstreze nimic înainte, „oa­me­nii pot vedea deja ce am reușit să fa­cem aici, în spate, dacă au ne­voie de o dovadă”, ci vor doar să ara­te că se poate face ceva, doar dacă-și do­resc destul de mult să se im­plice. „Sînt multe lucruri simple pe care le poți face – nu de unul singur, dar în 20-30 de oameni se poate.”

Ce vor să facă prin „Iași, oraș-ga­lerie” seamănă cu un soi de trans­portat întregul oraș într-un salon de înfrumusețare pentru o sesiune de doi ani. Cartierele sau spațiile mici pe care și le doresc schimbate sînt deja identificate și știu cu toții că de fapt, produsul final va re­zista doar dacă vor reuși să-l a­dap­teze lo­cului pe care l-au găsit – „sînt car­tie­re doar de tineri, sau doar de bă­trîni; sînt parcuri de joacă pentru copii sau sînt simple hale, centrale termice, pe lîngă care trecem zilnic”. Fiecărui spațiu i-au legat de­ja strîns alături o idee – un motiv tra­di­țio­nal pictat pe o clădire ve­che, o ilus­trație pictată pe o școală, o serie de coperți de cărți înșirate de-a lungul treptelor sau o totală regîndire a unor spații de joacă pentru copii, începînd de la design la înlocuirea pieselor de mobilier. „Vrem să fa­cem festivaluri organizate, tip cla­că, vrem ca oamenii pe care îi gă­sim acolo să lucreze, să participe la construcții alături de noi, ca ei să păstreze rezultatele fi­nale, mai tîrziu, și să le în­gri­jeas­că.”

Primul eveniment din seria de 100, „vrem să-l facem de Crăciun, într-un parc de-aici din spate”, cînd, s-au gîndit să aducă copiilor din Bulagra cel mai bun spectacol de videomapping, pe care să-l pro­iec­teze pe o centrală veche. „E o sup­ra­față pe care se lucrează ușor, nu e greu de făcut, iar ei se vor bucura cu siguranță”, spune Alexandru și pare că el însuși se bucură ca un copil, știind deja ce-o să se întîmple acolo.

Proiectul are deja o pagină de Face­book, în care poți să găsești fotografii cu locurile pe care și-au propus să le schimbe. Toate sînt fie acoperite deja de desene obscene, de mîzgălituri și caricaturi politice, fie sînt locuri lipsite de orice urmă de creativitate, care nu mai folosesc drept spații comune nimănui. „Vreau să aduc la mine în car­tier picturi frumoase, lumină, muzică bu­nă, teatru, proiecții de film, locuri de joa­că și copaci. Vreau ca blocurile să nu mai fie gri. Vreau să nu mă tem cînd ies să mă plimb. Vreau să respir. Vreau să mă bucur că trăiesc în Iași.”