Eseu în lupta cu balaurul

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu despre Eseu în lupta cu balaurul 342

„Eu nici la examene nu mă pot concentra, că mă gîndesc la copii.” Așa vorbește George despre echipele lui de muzică, teatru, dans modern, aerobic și de rugby pe care le-a făcut la el în sat. Hlipiceni e-o comună din județul Botoșani și, pînă la George și ambiția lui de-a face ceva nou, n-a prea cunoscut activitate. Acum, Căminul Cultural e neîncăpător și toate acțiunile se planifică pe Facebook și pe terenul de sport. N-ai cum să nu zîmbești cînd îl asculți cum vorbește despre calea de mijloc dintre rugby și teologie, așa că tot ce-ai vrea să faci ar fi să dai cîțiva ani înapoi, să te transformi într-un rugbist potrivit și să participi la un antrenament de-al lui, să poți avea parte și tu de jumătate de oră de predică înainte să marchezi un eseu în teren.

Gura lumii din Hlipiceni: „Vai, ia uite ce face George ăsta! Se-ntîmplă ceva și la noi în sat!
George Gontineac (Student în anul al II-lea la Teologie, locuitor al comunei Hlipiceni): „Mie toate ideile astea mi-au venit numai în zilele de vineri, cînd stăteam așa și mă gîndeam și deodată..

George își sprijină coatele pe masă, măsoară încăperea cu privi­rea și trage aer adînc în piept. „Nici nu știu de unde să-ncep”, îmi zice. „Am terminat trei licee sportive.” Nici nu-l oprești din vorbit că rîde singur cînd își dă seama ce-a spus și adaugă „nu, nu trei diferite – am plecat de la unul la altul și tot așa”. Cînd era mic, George avea un unchi care făcea rugby și care, în 2007, a fost desemnat chiar cel mai bun ju­cător din țară. Așa c-a vrut și el să în­cerce și-a ajuns la Botoșani, unde l-a cunoscut și pe omul de la care avea să învețe tot despre „frumusețea spor­tului ăsta” și pe care l-a luat repe­de drept model.

După ce-a ajuns la Botoșani, în­să, liceul sportiv a desființat echi­pa de rugby așa că antrenorul s-a mu­tat la un liceu din Bîrlad. „M-am dus după el; și nu doar eu, ci am mers, în total, cinci băieți”. Au rămas doar doi și, pentru că lucrurile n-au mers chiar așa cum și-au dorit, în scurt timp a plecat și el de-acolo. „Ca să faci rugby trebuie să fii deștept; să ai tu o disciplină anume. Nu poți să faci rugby fără o strategie, fără un plan – dar lor nu prea le păsa dacă tu erai bun sau nu”, și, după cum zice George, profesorii de-acolo nu prea băgau în seamă băieții care nu erau de-ai locului, chiar de la ei din inima orașului. Așa a ajuns elev la un profil de Științe Sociale, tocmai din Gura Humorului.

Sfînta Vineri și ideea

Încă de cînd era la Bîrlad, înain­te să plece, în clasa a X-a, George și-a căutat un preot. Pentru că nu se-n­țe­legea cu oamenii de acolo și n-avea pe nimeni mai apropiat, a început să meargă din ce în ce mai des la Biserică și, într-una din zile, preotul i-a propus să încerce să cînte la strană. Pentru că era priceput, s-a alăturat și corului de copii și-așa a început să meargă cu ei să repete și să meargă la tot felul de concursuri. „Încă de-atunci am decis eu că vreau să fac Teologie. Da, mi-am zis, «bă, George, rugby-ul chiar e un sport frumos, dar Teologia e, de fapt, chemarea ta!».” La Gura Humo­ru­lui, mai tîrziu, a descoperit corul mix, cu două rînduri de fete și două de băieți, și, pentru că era așa frumos „de-mi rupea inima”, nu mai lip­sea de la Biserică în nicio duminică. A început să stea pe lîngă dascălul bă­trîn de acolo și pe lîngă preot, care, cînd l-au văzut că merge chiar și-n fiecare seară, la Vecernie, l-au fă­cut dascăl și i-au dat să învețe partitu­rile și rînduirile. „Ce știu despre Bi­serică de-acolo am învățat – să spun că 90% la Gura Humorului și 10% aici, în doi ani de facultate”.
Cînd a ajuns student la Iași, Geor­ge era într-o vineri dimineață la un curs de engleză și știe că, din­tr-o dată, a avut o idee și s-a gîndit – „de ce n-aș face tot ce-am învă­țat, unde stau eu, în partea mea de sat?”. Așa că sîmbătă, dis-de-dimineață, s-a dus la Hlipiceni și a pus totul în practică. A scris copiilor pe Face­book, i-a mai sunat, le-a spus să se mai anunțe între ei și i-a chemat la el acasă. Toți erau cam prin clasele a VII-a și a VIII-a și, zice el, s-au bu­cu­rat mult, că oricum n-aveau mare lucru de făcut. „Am început să pre­gătim, așa, niște concerte de colin­de – că se-apropiau sărbătorile.” Între timp, George s-a trezit acasă cu ju­mătate de școală și, fără să știe prea bine în ce se bagă, a încropit cu ei un concert frumos la Căminul Cul­tural. A numit corul „Cobison” și, la prima reprezentație, „am pus-o și pe soră-mea să cînte «Vis de iar­nă» de la Andra. Cîntă frumos ea, așa că toată lumea a început să plîngă!”.

Pentru că trecuse Crăciunul și colinde nu mai puteau cînta, de Paș­te s-a gîndit, tot într-o vineri, la ce-ar mai putea face. Așa că, inventiv din fire, a început să creeze echipe de dansuri moderne, de teatru și chiar și una de dansuri populare – unde se pregăteau copii mai mari, aproape de vîrsta lui. A mers aca­să tot semestrul, în fiecare sîmbătă, și i-a chemat la repetiții cînd la ei aca­să, cînd la el. S-a chinuit puțin și nu s-a plîns de timp; l-au încurcat, zice el, doar cele 80 de ore pe care le mai are de lucrat lunar la cantină, un­de mai ajută la treabă, să cîștige bani. Chiar și așa, în prima zi de Paște-au avut un spectacol pe cinste, cu tot felul de momente și au adus, în­cet-încet, aproape tot satul să-i va­dă la Căminul Cultural și să se mire de „cîte lucruri face, vezi Doamne, George ăsta!”.

„Să vină Gura Humorului la Hlipiceni e ca și cum ar veni acu’ Hagi, să vorbească cu tine”

Cum stătea George la facultate și învăța, „tot într-o vineri, da”, s-a gîndit – „Bă, ce vecini frumoși am eu și ce rugbiști frumoși ar fi!”. Așa că s-a dus acasă și, seara, a intrat pe grupul de Facebook pe care reuși­se să strîngă copiii și le-a scris să se-adune în ziua următoare toți băie­ții. Le-a propus, le-a plăcut și dumini­că s-au strîns pe teren. Erau șase-șap­te la număr, dar la repetițiile următoa­re au tot început să-și cheme prie­te­nii și-au ajuns, la un moment-dat, să fie cîteva zeci. S-au antrenat toa­tă vara și, din dorința de-a-i vedea pe teren, jucînd cu alte echipe, s-a de­cis să înființeze un club sportiv ade­vă­rat. A umblat după sponsori prin toată comuna și prin cele din îm­pre­jurimi, a dat telefoane și-așa a deve­nit real Clubul Sportiv „Sfîntul Gheor­ghe” din Hlipiceni.

După ce l-a înființat, a vorbit cu antrenorul lui din liceu, care pre­gă­tea o echipă de-aceeași vîrstă la Gu­ra Humorului. „Cînd a auzit că am și eu o echipă la mine-n sat, mi-a spus să-mi găsesc mașină și să merg acolo, să jucăm cu ei.” Dar n-a gă­sit, așa că antrenorul s-a gîndit c-ar pu­tea să-și ia echipa și să vină ei. „Să vină Gura Humorului la Hlipiceni e ca și acum ar veni acu’ Hagi să vorbească cu tine”, îmi zice Geor­ge foarte serios și-ncîntat că i-a ieșit toată treaba. După ce antrenorul i-a văzut copiii, i-a întrebat dacă n-ar vrea să-i ia pe cei buni care n-au echipă la el, pentru că-s mai mari, la ei în orașe. „Au plecat în Bîrlad și Suceava cam nouă dintre ei și-am avut mari chinuri cu părinții lor; le-am spus că așa trebuie copiii să facă – să meargă, să se descopere.” Și tot s-au dus.

Cînd vorbește despre rugby, o­chii lui George se luminează și, deși știe că multora din sat nu le convi­ne ce face, n-are de gînd să lase copiii fără șansele astea. A avut conflicte cu profesorii școlii din sat, care, prin­tre toate repetițiile, au ajuns să spu­nă despre copii că „se duc la Geor­ge și nu se mai țin de școală” și, îmi zice băiatul, au ajuns să facă chiar și-o ședință la căminul cultural în care să discute despre pericolul ca­re-i paște pe copii. „Mulți părinți mi-au luat apărarea, așa că n-am pu­tut face altceva decît să mă bucur și să uit.” Antrenamentele cu Geor­ge pe terenul școlii din Hlipceni du­rează două ore.

Două ore, spune el, din care o oră jumătate-i antrenament și ju­mătate de oră predică. „Și preoția e o slujire; n-am cum s-o uit.” Chiar dacă învață împreună un sport, co­piii nu învață la rugby numai să aler­ge și „să arunce mingea, ca turba­ții. Învață, totodată, să fie oameni.” La ultima întîlnire, își amintește rî­zînd, „am vorbit chiar despre igienă” și știe că ăsta-i rolul lui, de fapt, nu de an­trenor, ci de „frate mai mare”. Zîm­bești și tu din pricina tututor aso­cie­rilor posibile și, înainte să crezi că totul s-a terminat, George tresare și-și întinde mîna, prefăcîndu-se că-și lovește fruntea – „A, am uitat să-ți spun: pentru că fetele s-au su­pă­rat că m-am apucat de rugby cu băieții, m-am gîndit și la ele așa că știi ce-am făcut? Am înființat o grupă care face dans aerobic – știi tu, un fel de gimnastică pe dans!”.

Articole similare:

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top