Lebăda cîntă imnul vieții

Nu-i poți descoperi glasul din prima. Vorbele i se îneacă tărăgănate și grele. Trebuie să privești fix și atent, să decantezi silabă cu silabă, ca să-nțelegi miezul lor. Dar el vorbește în continuare cu poftă, de parcă s-ar hrăni cu fiecare cuvînt. „Poate dacă era un accident, m-ar fi afectat moral”, spune bărbatul cu-o siguranță încrîncenată. S-a născut într-un salon în care asistentele își puneau bi­gudiuri. Pentru prima dată, a respirat un aer cald și înmuiat de mirosul cafelei. Dar nu și-a putut mișca nici mîinile, nici pi­cioarele. Apoi, pe vremea cînd alți copii stîlceau „mama”, din gîtul său au ieșit silabe neștiute de vreun dicționar. Și așa a rămas, meșteșugind vorbe pe ca­re cei ce le-auzeau, nu le puteau în­țe­le­ge. „Comunicarea e viața mea!” în­chea­gă Marius acum, iar vorbele sale poartă o greutate de dogmă. Le pronunță scurt, fiindcă nimeni nu-i înțelege graiul pînă la capăt. „Vreau să fim egali!”, dar de da­ta asta, cuvintele nu-i mai rănesc nici pieptul, nici gîtul. Le tastează atent, cu vîrful nasului, iar ele se înnegresc pe un monitor.

Marius nu e niciodată singur. Ci­neva din famile îi e mereu în preajmă. Poa­te că ar părea un om fericit. Îmi spu­ne că n-are de ce să se plîngă și-i mul­țumește lui Dumnezeu pentru ceea ce are. Boala lui nu-i trupească, așa cum ochii străinilor ar putea să-n­țe­leagă. „Mă afectează lipsa de prieteni, lipsa de comunicare”, îmi spune parcă scîncind. S-a apropiat cum a știut mai bine de cuvînt, a început să scrie po­e­zii, să se arate într-un blog, cu toate gî­n­durile care ar fi trebuit să dovedească tu­turor că „sîntem la fel”.

Dar „de ce tineretul preferă să stea juma’ de oră cu mine și apoi își vede de viața lui”, încă n-a putut înțelege. Vocea lui stranie tremură de emoție: „Dacă vrei să mă crezi, am avut prieteni, amici, dar nici unul nu a zis o da­tă măcar: tanti Rodica, îmbracă-l pe Marius, să-l luăm cu noi”. Ochii i se îndreaptă spre-o tablă de lemn. Acolo, pe o plăcuță atîrnată deasupra fotoliului în care-și macină visele, se află scri­se cuvintele din care-și trage puterea: „Viața e aventură, îndrăznește să ți-o asumi”. Apoi, rîndurile se întorto­chea­ză, iar Marius își odihnește gîndurile pe fiecare dintre ele, de parc-ar urca trep­te nevăzute spre o tărie pe care-o apără senin. „Viața e joc, joacă-l, e sfidare, înfrunt-o!”, în total, 19 feluri de viață și 19 feluri de a o trăi se de­can­tea­ză în sufletul lui Marius. E înțelep­ciu­nea Maicii Teresa.

La cei 31 de ani, acesta e limanul ca­re-l face să deschidă ochii mai tare, fă­ră să se ghemuiască în fotoliul care-l cu­prinde ca o barcă împotmolită pe un co­vor moale, ce-acoperă pașii oameni­lor care i se adună uneori în preajmă. „Im­nul vieții” i se oglindește în ochii ne­gri, visători și triști, care îți dau sen­zația că pun mereu un semn de întreba­re.

Din cînd în cînd, își ridică domol privirea către tăbliță și un zîmbet discret îi conturează gropița de pe obrazul drept. Chipul matur de bărbat, firele al­be apărute înainte de vreme și vîrsta trecută de prima tinerețe nu-i arată su­fletul, unul curat, de copil care pare să aș­tepte după o cortină, să-i vină rîndul la o serbare. „Eu nu caut mila, ci vreau să dau ceea ce pot, să arăt lumii că pu­tem fi egali”.

Rimele din colțul ochilor

Marius nu a fost niciodată la școa­lă. Mai întîi a învățat alfabetul, iar apoi a citit și s-a apucat să scrie poezii: „Marius, uite ăsta e «a» mic , ăsta e «A» mare și el a înregistrat în căpșor. Du­pă aceea îi dădeam să citească și citea în gînd, și-i ziceam: «Măi Marius, citește cu voce tare să văd și eu ce în­țelegi tu». Și-mi citea, așa cum pu­tea”, îmi spune tanti Rodica, mama sa. E mîndră și îmbujorată. Fiul ei a înțeles fă­ră să-i spună nimeni că în loc să se uite la televizor, mai bine să învețe o ru­­găciune, să scrie o poezie sau să as­culte «muzică veche»: „Așa îl relaxea­ză. Ascultă așa, ca în surdină. Nu-i pla­ce gălăgia, nu-i place lumina puternică”.

Femeia vorbește cu aceeași pa­si­u­ne ca Marius. „Nu-i place lumina”, și se oprește de parcă-ar fi descoperit ta­­man atunci un miracol: o rază de soare îi luminează obrazul bărbatului, iar el nu se ferește. „Nu a fost nici la dis­co­tecă, nici nu l-a tentat, ca l-aș fi dus, dar nu”. Ea i-a fost mereu a­proa­pe. I-ar fi așternut la picioare, întreaga lu­me de oameni volubili și petrecăreți, de-ar fi putut. Să afle și Marius al ei ce în­seamnă cuvîntul pentru cei care-l ri­si­pesc fără să clipească. „Știi , am plîns în viața asta, dar el mă încuraja, spu­nea: «măi mamă, nu trebuie să plîn­gem, dacă plîngi și te imbolnăvești, eu ce fac? Cui rămîn? Hai să luptăm amîn­doi și cum va fi, așa va fi, dar știu că ești sănătoasă». El mă încurajează pe mine și invers”.

Îl ia în brațe și-l mută cu grijă pe celălat fotoliu. E mult mai înalt și mai greu decît ea, dar tanti Rodica nu are nevoie de ajutor. Doar Marius se uită neputincios și parcă-i cere iertare cu privirea.

Numai atunci cînd mama sa dispa­re după o ușă se apropie de mine, mă pri­vește fix și caută să mă facă să în­țe­leg o taină. Ea nu știe. Sau nu vrea să creadă. Nu e așa, cum a spus ea, despre discotecă și despre risipitorii cuvîntului. Lui îi pasă de ei. Dar „dacă nu-i ca­ut eu, ei nu mă caută”, se oprește si se uită iar la bucata de lemn prinsă de pe­rete. „Oare goana asta după distracție e prea mare?”, se mai oprește o secundă, dar nu așteaptă un răspuns. „Ei con­si­de­­­ră că e mai util , mai frumos să plece cu gașca, decît să stea cu mine”. Unii i-au spus că n-ar fi așa, că nu e un pion sau un actor care să fie înlocuit într-un rol. Dar singurătatea lui l-a convins că altfel se țes ițele su­fletului de om. „Eu așa văd!”, iar cuvintele îi sînt tari, răspicate și pentru prima oară, clare.

Un miracol tras la indigo

Ceva l-a făcut să creadă în miraco­lul nașterii sale. Apoi a crezut cu stă­ruin­ță că menirea lui e să vorbească. Al­tora. Să le arate cum se cu­ce­rește vor­birea și ce minune e să fii în­țe­les. Îmi dă să citesc: „Mă zbăteam as­e­me­nea unui pește pe uscat/ Luna stră­lucea pe cer,/Era ceasul cînd trebuia să mă nasc,/Dar puteam să și pier”. E una din­tre primele sale poezii. Acum a a­du­­­nat aproape treizeci.

Știe de la mama sa că „era cum e indigoul , albastru; nici n-a țipat” atunci cînd s-a născut. I-a intrat bine în cap cît era tanti Rodica de fericită să-l ai­bă. I-a spus și lui, așa cum mi-a spus și mie, cu o mîndrie amestecată tăcut cu o vinovăție nemărturisită: „Cînd m-am dus pentru naștere, aveam un me­­­­t­ru în față”. Apoi, i-a „tocat ca la vră­biuță și îi dădeam”, pe vremea cînd Marius nu pu­tea mesteca nici hrană, nici vorbe. „A­șa ne-a fost”, iar femeia își strînge mîinile a neliniște. Marius a știut dintotdeauna că e un om important. Pentru ea. Așa a început el să ci­tească și tot așa a început să murmure ver­suri. Mai întîi numai ea îl putea în­țelege. Pînă și a­cum, după multă vre­me, tanti Rodica îi este liant între el și „cei de altă lim­bă”, ar­ticulată după ca­noa­ne automate și lipsite de taine.

„La inceput m-am întrebat: «E­mi­nes­cu de ce a putut să scrie și eu n-aș putea?» Apoi, văzînd că a ieșit prima po­ezie, am fost tentat să continui și așa am ajuns la 30 de poezii”, îmi măr­tu­ri­­­sește Marius cu ochii în pămînt. Mar­­­tor i-a fost tot tanti Rodica. „Mai în­tîi, eu i le-am scris pe caiet, toate mi le-a spus și eu tot mai voiam să co­rec­tez, dar el «nu, așa scrii, cum îți spun eu»”.

Femeia zîmbește. Acum e mul­țu­mi­tă. „Avea el o poezie foarte frumoa­să cu mama. «Mama putere de fier și suflet de aur». Of, doamne, doamne” și-l îmbrățișează acoperindu-l cu trupul ei mic. Marius zîmbește și el. Nu poa­te să-i răspundă, dar cei doi se în­țe­leg din priviri. Ea știe cum a început el și prima sa carte: „Școala săptămînii patimilor”. Poate de asta îl și privește cu niște ochi tineri, care se alintă: „îi zgîr­cit, nu prea mă strigă să le văd pe toate”. Băiatul e fericit ca un magician căruia i se preaslăvesc tainele. Numai dacă mănîncă vreo literă, mama i se transformă în cerber. El nu are voie să fie singur, de fapt. Nu are voie nici să scrie, nici să se simtă singur, nici măcar să vorbească de unul singur. „Păi, na! scriind cu nasul… scrii aici, te și uiți acolo, mai mănîncă cîte o li­te­ră și îi mai zic «Măi mamă, eu sînt de acord cu ce scrii tu, dar dacă sînt pe aici stri­gă-mă, că uite, îți lipsește cîte o literă». Și atunci, el mă mai strigă”.

Vorbele i se opresc deodată, de par­că ceva i-ar fi rupt șirul gîndului. Își întoarce privirea de parcă ar fi spus ceva necuvenit. „Dar eu niciodată nu l-am oprit să stea lîngă mine”. Apasă pe „niciodată” ca și cum ar fi într-o sală de judecată. Ea nu e ca „mamele cu inimă de piatră”, despre care a scris Marius o poezie. „Astă toamnă am fost la Iași, la Adi, băiatul mai mic, l-am dus la Mitropolie, la Grădina Botanică, sau mai mergem la țară. Na! e la ma­ma, unde m-am născut și e frumos, aer curat și înfloresc copacii”. Vorbele i se scutură repede de pe buze, asemeni u­nei apărări pe care nu i-a cerut-o vreodată cineva. Nici măcar Marius, care-i zîmbește liniștit și curat.

China celor puțini

De multe ori a fost fericit în viața lui. Întîi cînd a văzut că există cineva care-i înțelege vorbele ticluite numai pen­tru anumite urechi, precum cea a ma­mei. Apoi cînd a început să murmu­re versuri. Apoi cînd a început să de­se­ne­ze slo­vele cu nasul. Doar ultima bu­curie n-o recunoaște c-ar fi întreagă. A încordat odată pumnul drept și-atunci a vă­zut că poate să iasă în lume. Atunci a pri­mit primul cărucior electric pe care l-a putut cîrmui. Acum ține maneta că­ru­­cio­ru­lui și merge singur la cabinetul de psi­hologie sau la magazin. Atunci, „a­fară”, s-a făcut pentru el o stradă ma­re pe care s-a lăsat să alunece ca pe der­­deluș, privind către oamenii care se căl­cau pe picioare. „Asta a fost salva­rea lui, a știut cît e ceasul și care-s ba­nii. Nu-l păcălești!”, îmi spune tanti Ro­dica.

La început, el spera că odată cu strada, să i se deschidă și drumul spre China. Acolo credea c-o să înceapă să alerge de-a binelea. „Cu celule stem și cu astea, după aia am aflat că nu-s nici de o brînză și ne-am oprit. Nu la toată lumea prinde și trebuia foarte mulți bani”. Vocea femeii sună a nepăsare. Marius însă nu se clintește. El a văzut toți oamenii care nu se sfiau să se ciocnească între ei. Se îndreaptă spre mine, își drege glasul, iar cuvintele îi șuiră încet și sacadat. „Totuși văd la televizor cupluri în care unul e în cărucior, aș vrea să aflu rețetele lor”.

N-o să vorbească vreodată despre cît de mult și-ar dori o familie. „Sigur că accept situația, dar nu pot spune nu” și începe să tremure. Ar vrea să se-as­cundă de-așa o mărturisire. Iar tanti Ro­dica știe de asta. Ea le știe pe toate mai bine, așa că explică ea ce e cu fri­soanele pricinuite de vorbele acelea care l-au biciuit. „Lui i-ar plăcea, într-adevăr, o fată la care să țină, cu care să dis­cute, dar boala e de așa natura că…”, iar ochii i se pleacă în pămînt. Inspiră a­dînc pînă să-și facă iarăși curaj și-a­proape să strige: „Na! , poate o fi un suflet și pentru el…”.

Marius tresare deodată. Ar vrea ca ma­­ma să iasă. Să nu-l mai audă în tot ceea ce spune. Deodată, ar vrea să ră­mî­nă singur. „Te rog să fii băiat cu­minte și să nu vorbești prostii. Să vor­bești relaxat, ca să te poată înțelege”, îi spune simplu și răspicat.

În bucătărie, pe aragaz, fierbe ceva. El mă privește aproape cu du­io­șie: „Nu-i nimic, repeți după mine și-mi dau seama dacă ai înțeles”. Apoi îmi poveștește cum „de la orez, la calculator n-a fost decît un pas. Că eu de mic alegeam cu mama orez, apoi am avut un telefon mobil tip vechi. Apoi a venit calculatorul”. Dar tanti Rodica apare iarăși în prag. E timpul să facem o fotografie: „Respiră adînc și stai așa, frumos, nu te forța. Uită-te la mine. Nu tre’ să rîzi, ce-i de rîs?”, iar Marius nu rîde. După ce-și va privi chipul în poză, se va liniști, plecîndu-și capul deasupra calculatorului.

Andra PETRARIU