Ciorba, cel mai bine păstrat secret al Rădăuțiului

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu despre Ciorba, cel mai bine păstrat secret al Rădăuțiului 7

În bucătăria restaurantului, Cornelia Dumitrescu ornează cîteva farfurii care urmează a fi duse la masa de lîngă fereastră. În Rădăuţi toată lumea o ştie drept cea care a inventat faimoasa ciorbă rădăuţeană, iar cei care doar au auzit de ea vin pînă aici să o cunoască personal şi să audă povestea vestitului preparat. Reţeta originală a păstrat-o pentru ea şi o va da mai departe fiului, ca un fel de zestre culinară. Pe frunte i se zăresc cîteva broboade de transpiraţie de la căldură, se şterge repede şi îşi îndreaptă ochii ageri spre clienţii care urmează să fie serviţi de către ospătăriţa îmbrăcată în costum popular. „Cea mai mare bucurie este să îmi văd clienţii mulţumiţi”, îmi spune zîmbind. La 68 de ani nu stă locului nicio clipă, iar biroul administrativ din spatele restaurantului e mai mereu gol, fiindcă o găseşti la bucătărie unde, spune chiar ea, se simte cel mai bine.

O maşină albastră trece în vi­te­ză peste cutele albe şi mai că ate­ri­zea­ză în farfuria cu ciorbă. De­pă­şeş­te obstacolul şi se îndreaptă spre paharul din faţă care e plin ochi cu suc. Şoferul ei nu are mai mult de cinci ani însă reuşeşte să o mî­nu­ias­că cu succes printre obstacolele de pe masă. Ospătăriţa se uită şi se amu­ză pe seama prichidelului care acum, dojenit de mamă, caută să aleagă doar bucăţelele de carne din zea­ma aflată înaintea lui. Aflat chiar în bu­ricul oraşului Rădăuţi, restaurantul Na­ţional e destul de plin încă de la prima oră a deschiderii, iar bucă­tă­ria seamănă cu un muşuroi unde bu­cătăresele umblă de colo-colo să pre­gătească cît mai repede bucatele comandate de către clienţi.

„Totul se face pe loc”, îmi spu­ne zîmbind Cornelia Dumitrescu, iar printre bonetele şi şorţurile al­be nu ai cum să nu o observi pe „ma­ma ciorbei rădăuţene”. Această po­reclă a primit-o de îndată ce oa­me­nii au aflat că ea este cea care a in­ventat acest fel de mîncare. Mă­run­ţică şi cu un batic de un roz prăfuit îşi potriveşte mai bine nodul la spa­te şi caută să ajute cît mai mult per­sonalul gustînd şi oferind indicaţii sau punînd chiar ea mîna să gă­teas­că clienţilor. Recunoaşte că bucă­tă­ria este locul unde se simte cel mai bine, iar dovadă sînt cele şase de­ce­nii de cînd le petrece aici. „Eram bucătar-şef la fostul restaurant Nor­dic, devenit între timp Naţional, asta se întîmpla acum 35 de ani, prin 1982, lucram şi atunci cu reţete pro­prii deoarece aveam dreptul ca ma­es­tru în arta culinară, iar ciorba am încercat-o prima dată acasă, într-o zi, cînd aveam musafiri. Stînd la cur­te creşteam curcani, de aceea pri­ma ciorbă rădăuţeană a fost făcută din carne de curcan. Cum nimeni din familie nu mînca ciorbă de burtă, am încercat să fac altceva şi aşa am făcut pentru prima dată ciorba ră­dă­uţeană.” Îmi mărturiseşte că sînt zile în care trebuie să spună po­ves­tea asta de foarte multe ori, dar în­totdeauna îşi găseşte timp şi răb­da­re să stea şi să explice fiecărui cli­ent curios să afle cum a apărut celebra ciorbă.

Deoarece carnea de curcan era prea scumpă, în restaurantul unde lucra a introdus reţeta cu piept de pui care a avut succes imediat şi, în­cet, încet, ciorba rădăuţeană s-a răs­pîndit şi a ajuns şi în meniurile res­taurantelor din străinătate. Cel mai mare regret pe care îl are este că nu a reuşit să o breveteze. „Ciorba ră­dă­uţeană trebuia să se numească de fapt ciorba Cornelia, însă pe atunci nu mi s-a părut că suna prea bine şi am denumit-o ciorba rădăuţea­nă. Dacă îi puneam numele meu a­tunci puteam să o brevetez, dar e ca în situaţia cu salamul de Si­biu, e denumirea oraşului şi nu se poate, a devenit un fel de emblemă.”

Pasiunea pentru gătit a moş­te­nit-o de la bunica sa, care i-a dat-o mai departe fiicei ei şi aşa a ajuns şi la ea. Reţetele ştiute numai de fa­milia sa au fost ca un fel de „zes­tre”. „Bunica a fost şi moaşă, şi bu­că­tăreasă”, rîde şi îşi aminteşte cu drag de perioada cînd era copil şi mergea în satul natal, Mihăileni, să o ajute pe mama ei la gătit şi încă de atunci încerca să inventeze tot felul de reţete, iar dintre cei doi co­pii pe care îi are, cel care a moş­te­nit-o este băiatul care lucrează şi a­cum alături de ea. De cîte ori vor­beş­te despre copiii şi nepoţii ei îşi atinge medalionul auriu care o în­truchipează pe Fecioara Maria, e ca un „tic nervos” pe care îl folo­seş­te de cîte ori e agitată și vrea să se liniştească.

Porție dublă pentru Ceauşescu

Restaurantul pe care aceasta îl ad­ministrează arată ca o casă ţă­ră­neas­că, doar că are mai multe me­se şi scaune. Ţoalele cusute de mî­nă şi farfuriile de lut împodobesc pereţii de culoarea paiului, iar în­că­perea capătă o lumină caldă a­tunci cînd razele soarelui trec prin geamul imens care dă înspre stra­dă. Pe un perete de la intrare, chiar pe mijloc, pentru a nu trece neo­b­ser­vată, este aşezată diploma pe ca­re scrie cu litere negre şi îngroşate: „Aici s-a gătit pentru prima dată ciorba rădăuţeană creată de Cor­ne­lia Dumitrescu, maestru în arta culinară”. Tanti Cornelia îmi po­ves­teşte că pe oriunde a mers nu a îndrăznit niciodată să comande cior­bă rădăuţeană, dar niciodată nu s-a lăudat în faţa cuiva că ea a inventat-o. Îmi spune că în orice ţară a călătorit, a văzut că bucatele româ­neşti sînt foarte apreciate de stră­ini şi îşi mai aminteşte că însuşi Ni­colae Ceauşescu i-a cerut a doua porţie de ciorbă rădăuţeană cînd a venit la Mănăstirea Putna.

„Uite, cea din spate sînt eu” şi îndreaptă vîrful degetului, puţin mi­rată, spre o poză sepia pe care i-am arătat-o pe telefon. Privirea i s-a fixat, ca într-o oglindă imaginară, pe femeia brunetă care stătea cu­min­te în spatele grupului ce a fost selectat pentru a servi masa de pro­tocol la Suceviţa în onoarea Regi­nei Iuliana a Olandei. Îmi spune că asta s-a întîmplat în anul 1975, nu mai ştie exact data, dar îşi amin­teş­te cît de tare i-au plăcut Maies­tă­ţii Sale bucatele tradiţionale gă­ti­te de ea. Datorită faptului că ve­ne­au grupuri din strinătate, în perioada comunismului restaurantul avea în­tîietate la produsele care erau adu­se.

În anul 2009, Cornelia Dumi­tres­cu a fost numită cetăţean de onoa­re al oraşului Rădăuţi. Are un zîmbet cald şi spune că îşi ţine bine ascunsă reţeta ciorbei rădăuţene pe care o face, toată lumea ştie ingredientele, dar numai ea şi cele trei bucătărese ale restaurantului ştiu gramajul ideal pentru ca gustul să fie „perfect”. Unul dintre secretele bucatelor sale gustoase este că bu­că­tarii restaurantului folosesc doar produse naturale. „Noi facem dul­ceţurile pe care le folosim, noi ne punem murăturile, nu punem ada­osuri, iar acest lucru este foarte apre­ciat; este adevărat că sînt mai scum­pe, dar sînt mult mai gustoase.” Deşi ştie foarte bine că este un clişeu, îmi spune că în orice farfurie îşi lasă me­reu „puţină dragoste” şi nu se fer­eş­te nicodată să spună că îşi iubeste la nebunie meseria, iar dacă ar fi să o ia de la capăt tot şcoala de bu­că­tari ar face. „Nicio meserie nu trebuie făcută fiind împins de la spa­te, trebuie neapărat să îţi placă, altfel nu o să îţi iasă nimic”.

Povesteşte că pe oriunde a mers atunci cînd oamenii aud de Rădă­uţi instinctual le vine în cap ciorba rădăuţeană, ca un fel de etichetă pe care o poartă fiecare locuitor a­tunci cînd trece de graniţa ora­şu­lui. „Unde sînt rădăuţenii, întot­dea­una acolo e şi ciorba”.

Articole similare:

Autor:

Beatrice Juravle

Redactor şi şef de departament la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top