Jurnalul celor o sută de zile în Hexagon

Ca student Erasmus, sărbăto­rile de iarnă nu le-am pe­trecut în fami­lie, ci în Angers, oraș din inima regiunii Pays de la Loire, în vestul Franței. Majoritatea amicilor s-au întors acasă, iar eu m-am delectat în maniera francezilor: am dormit, am mîncat și m-am plimbat pes­te tot. Cel mai frumos cadou l-­am primit de la Estera, studentă Eras­mus din Timișoara, o tînără pasionată de isto­rie, Regele Mihai, basarabeni și cultura franceză. Mi-a spus că „nu se poate să pleci din Franța fără o carte cu benzi desenate” și nu a fost una oare­ca­re, ci una din aventurile cunoscutului perso­naj Tintin, un reporter care explo­rează noi uni­versuri. La întoarcere am răsfoit benzile din „Tintin au pays des Soviets” și-i dau dreptate Esterei, privind peste zilele petrecute în țara galilor, aș spune că am fost un sovietic pe urmele lui Tintin.

Sînt sigură că fiecare student ca­re pleacă într-un program de schimb Erasmus are o poveste care i se pa­re demnă de înconjurat un foc de ta­bără sau de așternut la masă cu cei dragi. Aventura mea a început în zi­lele primăverii anului trecut, pe o notă de nebunie și neseriozitate, ne­avînd încrederea că o să reușesc. Trezirea ca dintr-un somn lung de hibernare am simțit-o pe 1 septembrie la ora 9.00, cînd am aterizat la ae­roportul „Charles de Gaulle” din Paris. Lumea intra și ieșea în toate direcțiile, unii erau așteptați de a­propiați, alții, ca mine, s-au re­pe­zit spre standurile cu hărțile o­ra­șu­lui sau informații. Atunci în min­tea mea au început să roiască mii de în­trebări: „Unde să mă duc acum, de ce nu văd niciun indicator, de ce iar ajung de unde mi-am luat vali­za? De ce naiba nu mă în­țeleg ăștia că doar în franceză le vorbesc… ce caut eu aici?”.

Studentă cu două universități gazdă

Dorul de casă nu a fost un im­pediment în integrarea mea în ora­șul de pe coasta de vest a Franței, ci frica de a trebui să mă întorc acasă și, totodată, să dau înapoi banii de pe bursă. Neatenția a făcut să a­jung la o altă universitate decît cea la care studiasem programele, planul de în­vățămînt și amplasarea pe hartă. Dosarul meu de aplicare a fost tri­mis la Université d’Angers și nu la Université Catholique de l’Ouest, însă mi–am dat seama de greșeală după ce am aflat că universitatea nu are cursuri de jurnalism. Recunosc că, într-un final, după ce mi-a fost transferat dosarul, am simțit că sînt chiar norocoasă, întrucît cu un singur program Erasmus am reușit să am carduri de la două universități diferite, iar asta a însemnat posibili­tății duble pentru bibliotecă, cantină sau imprimarea materialelor necesare.

Angers – Théâtre de rue

Ceea ce nu trebuie să-ți lipsească niciodată din geantă cînd pleci în a­ceastă zonă a Franței este umbrela. Vremea a știut mereu să ne surprin­dă, ba cu soare arzător dis-de-dimi­neață, ba cu ploi ca o pînză ușoară de păianjen sau ploi torențiale și vînt puternic. Dar acest fapt nu mi-a stri­cat niciodată dispoziția, pentru că soarele avea grijă să repare rapid totul, iar lumea de sub umbrela mea roșie părea un teatru improvizat cu mult talent de către furnicile gră­bite pe străzi.

Angers este un oraș al armoniilor, locul unde am văzut cel mai bi­ne că se îmbină studenția cu plimbă­rile doamnelor cu pălării și bărba­ților cu ziarele la subțioară. Infra­structura modernă se integrează per­fect în arhitectura medievală a ora­șului. Privit de sus, poți spune că poartă o culoare gri, datorită arde­ziei ce stă la baza tuturor construc­țiilor, de la pavajul străzilor pînă la clădirile ad­ministrative. O mărturie a stilului autentic angevin, o îm­bi­nare dintre cel gotic și roman, este catedrala Saint-Maurice, unde dacă urci trep­tele de pe malul rîului Maine, ai im­presia că vei atinge cerul, mai ales cînd razele de lumi­nă colo­ra­tă, pă­trund prin vitraliile ce-ți cu­ceresc privirea.

Cei aproximativ 160 mii de locu­itori ai metropolei se mîndresc cu „Château d’Angers”, castelul ce cons­tituie principalul obiectiv turistic orașului, loc de întîlnire, sau punct strategic în cazul în care te rătă­cești prin oraș sau ai de gînd să călă­torești mai ieftin prin intermediul „Blablacar”. Cînd le spui că ești stră­in, te și întreabă imediat: „ai vizitat castelul, cum îți pare orașul, e su­perb nu?”. Fortăreața cu 17 turnuri, construită la ordinul regelui Louis al IX-lea, este impunătoare și-ți lasă imaginația să treacă prin filmele cu lupte crîncene ale cavalerilor medie­vali, ridicări de podurilor și împuș­cături din tunuri prin găurile din pereții înalți. În curte însă eleganța predomină, chiar în locul șanțului de apărare de pe vremuri, arhitecții peisagiști au pictat un covor din flori la picioarele edificiului. Casa regală, cea a seniorilor și guvernatorilor, capela, Galeriile Regale au aura poveștilor cu baluri mascate.

În curtea seniorilor, ușor îngro­pată în pămînt, avînd o înăl­țime de nouă metri, se ascunde Galeria Apocalipsei. Aici aerul este parcă insuficient pentru un număr mai mare de turiști, lumina este palidă și roșiatică. Te doare gîtul dacă vrei să vezi toate detaliile tapiseriei unice în lume, cu o vechime de aproximativ 650 de ani, care ilustrează Apocalipsa după manuscrisele lui Ioan. Ceea ce le place tuturor turiș­tilor este că pot merge pe deasu­pra pereților groși ai fortăreței, de unde vezi panorama orașului, rîul ce separă lin orașul în două și băr­cile ce se leagănă în portul fluvial.

Pedalatul este o îndeletnicire a­­parte pentru francezii din Angers, iar pentru străini un mijloc deosebit de a descoperi orașul. Aproape fie­care parcare de mașini are și locuri pentru biciclete, iar pe străzi vezi foarte des suporturi pentru prin­derea acestora. Chiar și la facultate studenții, profesorii și, japonezele în fuste de păpuși vin călare pe două roți.

Francezii iubesc să tră­iască să­nătos, de asta m-am convins prin strictețea respectării pa­uzelor de masă. La universitate ni­ciun curs nu exista în intervalul o­rar 12.00-13.00, iar începînd cu ora 11.50 pînă aproa­pe de 14.00, ho­lurile erau pli­ne de gru­puri de stu­denți, care-și scoteau caserola sau sandvișul și își poto­leau foamea.
Chiar și biblioteca, cel mai viu spa­țiu din campusul universitar se go­lea în timpul prînzului pentru că: „manger c′est vivre!” (n.r. a mînca înseamnă a trăi!), iro­nizau unii co­legi, care indiferent de treaba pe care o aveam pentru pro­iecte, își găseau timp pentru o ma­să să­nă­toasă.

România – tres intéressant!

Mult timp mi-a fost rușine să umblu cu mîncarea după mine, pî­nă cînd mi-a explicat Rudy cum stau lucrurile. L-am cunoscut cînd m-a întrebat dacă poate să-și întindă ziarul pe masă pentru a mînca. „Ci­tești ziarele? Eu nu le iau decît pen­tru sport și horoscop, apoi le pun pe masă, scot bagheta, o conser­vă sau brînza și mănînc, așa nu fac firimituri. După asta arunc totul la coș”, povestește zîmbind zgomotos. Este din Africa, dar s-a instalat în Franța de mai bine de cinci ani. Mi-a spus că este mai ieftin să-ți iei mîncarea de acasă, pentru că a­tunci cînd ești în oraș și te lovește foa­mea, aceasta nu te întreabă dacă îți permiți să cumperi tartine de fie­care dată.
Primul francez cu care am purtat o conversație pe holul cu ușile galbene de la cămăruțele noastre de 9 m² din caminul unde eram cazați a fost Nicolas, un băiat cu părul creț și foarte sociabil, liderul găștii „Le team sous-sol”. Deși nu am vorbit decît un minut acesta mi-a zis, probabil din politețe, că vorbesc foarte bine franceza, iar după ce i-am spus de unde vin mi-a spus: „Aaaa, Roumanie, très in­té­ressant!”. Aceasta a fost reacția celor mai mulți dintre francezi sau străini pe care i-am cunoscut. Nu prea știau foarte multe, ba chiar mă întrebau cum trăim noi aici în estul Europei, iar cînd le mai spu­neam că vin din Republica Moldo­va, dar fac studiile la Iași se încurcau cu totul. Le făceam geografia Europei de Est, plus și ceva istorie, ca să le explic cum stau lucrurile. La serbarea Revelionului, am fost desemnată cel mai exotic personaj pe care l-a cunoscut familia origi­na­ră din Madagascar, care ne-a in­vitat mai întîi la o slujbă de la o biserică protestantă, apoi la ei aca­să. Pastorul care a monitorizat se­ra­ta mi-a spus că nu a mai avut ro­mâni în vizită. „Dacă ești din Mol­dova, ești și mai specială pentru noi”, a spus acesta de parcă aș fi venit imediat de după cortina de fier a Europei.

Totuși, uni profesori cunoș­teau personalități notorii din România, iar la cursul de istorie am avut ro­lul de a le prezenta francezilor per­sonalitatea controversată a lui Ni­colae Ceaușescu.

O dragoste inedită față de lim­ba română mi-a mărturisit-o Karina Picó Català, o spaniolă ce s-a de­cla­rat fericită să cunoască pe cineva din România și să vorbească această limbă, ea însăși vorbind foar­te articulat și corect româ­neș­te. Mi-a spus că această atracție vi­ne datorită cursului de limbă ro­mâ­­nă pe care l-a avut la facultate cu o pro­fesoară din România. Dorește să facă un voiaj în țara cu „limbă dulce”, așa cum o numește fata cu ochii largi și zîmbetul cuceritor.

După aceste cîteva luni petrecute în Franța, singurul regret este că nu m-am jucat de-a jurnalul per­sonal. Deși pare o rutină demo­da­tă, eu cred că jurnalul de călătorie al unui student Erasmus ar avea multe de spus pentru că, într-a­de­văr, fiecare zi este o aventură. Răs­foit la întoarcere sau peste ani, re­găsești o parte a tinereții privindu-te de deasupra filelor ca pe un spi­riduș ce a galopat în necunoaștere.