Tranșeele înfundate din războiul împotriva avortului

Prin ochii, mîinile și sufletul părintelui Radu Brînză a trecut mai multă suferință decît ne-am putea închipui că poate îndura un trup de om. Parohul Bisericii „Sfântul Haralambie” din Iași coor­donează Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei și Bu­covinei din Iași, și ajută mamele care nu vor să-și omoare copiii nenăscuți.

Cînd era elevă, setea Ioanei pentru carte era de nestăvilit. În palmele ei, paginile se topeau cum o fac, primăvara, nă­me­ții, iar părinții i-au spus de nenumărate ori că va avea un viitor mare. Ioana învăța și pentru ei, o familie „bună”, cu renume și înstărită a orașului. Fata a crezut în șansele sale, mai ales că munca de la școală a ajutat-o să ajungă și o­lim­pică pe țară. Însă cînd viitorul începea să i se țeasă așa cum toată lumea i l-a hărăzit, un fir rebel de urzeală s-a desprins din războiul de țesut și a stricat toată împletitura. Ioana a ră­mas însărcinată de cum a terminat liceul. „Zmeul” care a lă­sat-o însărcinată s-a speriat și a dispărut, iar părinții, rușinați, au tras timp de trei luni de ea să avorteze, însă fata s-a încă­pățînat să păstreze copilul. Atunci familia a abandonat-o complet, nu i-a mai dat niciun ban, iar eleva care cu doi-trei ani mai devreme era olimpică pe țară a ajuns să hoinărească, singură, fără bani și însărcinată, pe străzile Iașului.

Mic îndrumar de salvat vieți

Se vede că părintele Radu Brînză se luptă să-și păstreze calmul cînd încearcă să povestească. În liniștea Bisericii „Sfîntul Haralambie” preotul gesticulează din ce în ce mai agitat. „Deci era fata, cu copil în burtică, cel care a lăsat-o în­sărcinată a dispărut, familia la fel, fără bani, fără nimic. A­tunci a dat Dumnezeu și am întîlnit-o.” Părintele spune că departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și e se ocupă, cu „salvarea, protejarea și cultivarea vieții din secunda unu de existență pînă dincolo de limitele acestei vieți”. În cazul Ioanei, departamentul a cazat-o într-un apar­tament al Mitropoliei din Iași și a încercat să o reintegreze în familie. Așa că părintele a început să încerce să țeasă înapoi împletitura pe care o lega pe Ioana de familia ei și să încerce să îi „cucerească”. A fost nevoie de șase luni de zile pînă cînd mama fetei, „bunicuța”, să cedeze. „Apoi ni s-a alăturat fratele, iar ultimul rămas a fost bunicul. Ca să vedeți cum se așază lucrurile, am vorbit nu demult cu fata și ne-a povestit că acum, bunicul nu iese din casă pînă nu pupă nepoata și cînd vine acasă primul lucru pe care îl face e să întrebe «unde-i nepoțica?».”

O scrisoare pentru bunicuța

De patru ani, de cînd a luat naștere departamentul Pro Vita, părintele Radu Brînză s-a întrebat mereu cu cine ar trebui să înceapă. Să aline singurătatea bătrîneții celor care au peste 70 de ani sau să se îngrijească de pruncii încă ne-născuți. „Le-am face pe toate”, spune părintele, ridicînd obosit din umeri. Însă a început cu cei mici. „Noi încercăm să reparăm lucrurile. Ne-am constituit o echipă de oameni care, atunci cînd identificăm un caz, îl evaluăm și în urma unei radiografii intervenim unde sînt probleme”, povestește acesta.

Așa a ajuns în atenția departamentului și cazul Anas­tasiei. Fata de pînă în 25 de ani locuia într-un județ învecinat, a rămas însărcinată și nu a putut să avorteze. La insistențele mamei, a mințit-o pe aceasta că va veni la Iași să avorteze. În capitala Moldovei a stat la niște verișori pînă cînd aceștia nu au mai putut să o țină, iar atunci a intervenit departamentul pentru a o ajuta. Anastasia a născut, însă nu avea curajul să îi spună mamei că a păstrat copilul, fiind convinsă că, dacă va face asta, femeia va rupe toate legăturile cu ea. „Într-o zi am zis să vedem cum facem cu bunicuța”, își amintește pă­rin­tele, frămîntîndu-și mîinile în poală de parcă s-ar lupta cu un aluat încăpățînat. „Eu i-am propus fetei să merg îna­inte să vorbesc cu mama, să mergem amîndoi cu mașina mea, i-am spus că facem cum vrea ea. Pînă la urmă, după ce ne-am sfă­tuit, am hotărît să îi scriem o scrisoare. Și ne-am trezit în pri­mul weekend cu bunicuța super fericită, care i-a mulțumit fetei că nu a omorît copilul, a stat numai cu ea în brațe. A­cum, locuiesc împreună, fata și-a găsit serviciu, păstrăm le­gătura, și i-am găsit naș, i-am botezat și copilul.”