Istoria mănăstirii de sub pămînt

Dincolo de dalele gri și roșii care ondu­lează pie­tonalul mereu înflorit din curtea bise­ricii zace istoria mă­năs­tirii Brazi din veacul lui Ștefan cel Mare. Se­­co­lele au săpat în pămîntul lutos o poveste tristă, spu­să de umbra celor șapte biserici dărîmate de om ori de natură din veacul al XV-lea în­coa­ce. Acum sînt două, una la vale, în curtea mă­năs­tirii, și una în deal, construită pe jalea și pe ruinele lăsate în urmă de nemți și de comuniști. Legate sînt de istoria de pe po­vîrnișurile Vrancei și de un tunel subteran, de care nu mai vorbesc decît oamenii Pancilor, rareori, cînd deapănă legende.

Drumul pavat stîngaci în urmă cu cîțiva ani șerpuiește la vale, de pe dealul Panciului mai bine de un kilometru pînă în lunca Hău­litei. Un firicel de apă co­boară agale pe sub sălciile dese care în­tîmpină trecătorii la întrarea spre Schit. Frunzele lunguiețe și ascu­țite care încep a se îngălbeni cad de-a curmezișul drumului. Acesta coboară pe două alei spre curtea Schitului, dincolo de o altă alee străjuită de brazi. Două măicuțe în­cinse la brîu cu șorțuri gri, pînă-n pămînt, mătură frunzele de pe a­lee, oprindu-se din timp în timp pentru a răsufla ridicînd ochii spre cer. Prin părțile astea, nu-i timp de zăbavă.

Ruinele regimurilor trecute

Maica Eusebia, stareța Schi­tu­lui Brazi, iese dintr-o chilie cu uși vopsite cu grijă în alb, pe cerda­cul din lemn brodat, maroniu aprins. Zîmbetul candid îi trasează riduri delicate în colțurile gurii, iar de sub acoperămînt, la tîmple, se ivesc cîteva șuvițe gri. Mă în­tîm­pină cu un “Doamne ajută!” ap­roa­pe șoptit și cu mîinile prinse pios una în cealaltă. I se citește is­toria schitului din ultimele două de­cenii în amestecul bizar de îm­plinire și tristețe pe care-l trădează ochii albaștri.

Maica prinde a-și aminti po­veștile auzite și cele tră­ite apoi, vor­bind rapid, cu vocea tremu­rîn­dă. „În 1959 a fost dat un decret prin care călugării au fost alungați de la mănăstire. Și aici, peste tot, n-a mai fost voie să mai locuiască nimeni. Unele mănăstiri au luat alt statut, de azile, de orfelinate. Iar aici, Schitul Sfîntul Ioan, după cum spunea cineva în anii 1960, acest schit a fost considerate o pa­tă la adresa ora­șului. Au fost aduși țigani să lo­cu­iască aici, în timp s-a distrus mare parte din loc. Ba chiar, auzeam un țigănuș vorbind, o dată prin oraș. Spunea: „Eu, eu m-am născut… la Schit”. Vara erau lăsați aici, iar iarna erau duși prin spitale, case so­ciale, pe unde se putea, în adă­posturi și aziluri”. Dincolo de asta, în 1980, locuitori din Panciu au dis­trus din temelii biserica și tot așezămîntul mă­năs­tirii, au furat materiale de construcție fără so­co­teală și au lăsat în urmă un maidan searbăd.

Maica oftează adînc și-și sprijină mîinile de cerdacul din lemn, după care urcă ușor mîna muncită pe bîrna lemnoasă de susținere. Îmi spune cu voce stinsă cum s-au ruinat ambele biserici. În deal, au urcat și buldozere printre vii, și tot ce a fost construit pînă la regimul comunist a fost distrus. Pînă și pri­mul război fu mai blînd cu mica mă­năstire. Oamenii fugiseră să se ascundă și, o dată cu ei, și călugării și călugărițele de la Brazi. Trupele germane care au ocupat locul doi ani au ars tot lemnul găsit, și abia aproape de 1920, epitropul Adolf Căpățînă, alături de clerici ai vre­mii au deschis din nou vechiul lă­caș. Apoi, în al doilea Război Mon­­­dial, totul a trecut prin prada nem­ților, care au luat toate bunu­rile mănăstirii „de parcă ar fi fost ro­dul sudorii lor”. Au stabilit o ta­bără la schit și au lăsat doar jale în urma lor. La cîțiva ani, cutremurul din 1944 a măturat din temelii ambele mănăstiri. „Cu timpul, s-au refăcut. S-a refăcut întreg complexul monahal. Chiliile, bi­serica, totul pînă cînd au fost că­lu­gării dați afară în ’59, că de atunci nu s-a mai putut face nimic”, ada­ugă stareța pri­vind înainte, spre paraclisul cu uși din fier închise și spre ghivecele de flori care stră­juiesc aleile din mijlocul curții.

Roagă-te și muncește

Viața la mănăstire a prins a reîncepe abia în septembrie 1990, cînd două maici, Iustina An­ghe­luță și Pavelina Cafagiu s-au în­tors în părțile locului. Au locuit o bună vreme în vechiul beci de alimente al măicuțelor care vie­țu­i­se­ră la schit în perioada interbe­li­că. Era singurul adăpost pe care l-au putut încropi atunci, același în ca­re trăiseră și se rugaseră primii ctitori ai mănăstiri, călugării Teo­fi­lact și Sava. Maica Eusebia ră­mî­ne pe gînduri, apoi prinde a po­vesti încet despre lururile pe care nu le citise din cărți. „Era doar o gră­madă de bălării și moloz în toa­tă curtea, nu mai era nimic, nimic, nimic. Primele două maici au stat într-un beci, în mal, care era folo­sit de vechile călugărițe, în 1940 pentru alimente. Absolut totul a fost avariat. Apoi, în primăvara lui 1991 au mai venit încă două. Și așa, în doi ani de zile, trei, au mai ve­nit cîteva măicuțe, iar acum sîn­tem 18”.

Dar tot ce s-a făcut, s-a făcut cu plăcuța-n brațe. În primul an, în 1991, inginerul Plopeșanu le-a ajutat cu fața căsuței, doar fun­da­ția a fost gratuită, dar au fost plătiți și constructori pentru lu­cră­rile ce au urmat. Apoi, restul chiliei, paraclisul, biserica și tot ce se vede au fost ridicate puțin cîte puțin. Mă­i­cuțele au fost prin toată Moldova și pînă în Maramureș. Așa au mers trei-patru măicuțe pe an și au strîns.

Zidirile care spun povești

Ușor, ușor, mănăstirea începea să semene cu cea din pozele îngăl­benite din vremea lui Adolf Că­pă­țînă. Biserica în care se făceau sluj­bele în 1994, cu hramul Naș­te­rea Maicii Domnului a văzut sfin­­țirea în 1994, apoi maicile și lucrătorii pănceni au pus umărul pen­tru chilii și anexe gospodărești. Împreună au ridicat Biserica Sfîn­tului Teodosie care este așezată chiar pe ruinele primei biserici sub­terane.

„În paraclisul sub­teran era un tunel de aproximativ un kilometru pe care îl folo­seau călugării pentru a se adăposti în caz de pericol. Primii doi că­lu­gări, Sava și Teo­filact, în 1642 au construit o biserică subterană de teama năvă­li­to­rilor”. Pe locul celei mai vechi bi­se­rici a fost ridicat un altar de vară unde au loc slujbe de hramul Sfîn­tului Teodosie, martir și mitropolit al Moldovei în timpul lui Vodă Dumitrașcu Can­ta­cu­zi­no. În pa­ra­lel cu Mănăstirea Bra­zi s-a ri­dicat din nou și Mă­năs­tirea Sfîn­tul Ioan, în culmea dea­lu­lui, aproa­pe de vii.

Istoria desprinsă din cărțile de basme prinde contur în momentul în care asculți păncenii, măicuțele sau istoricii vorbind despre culoa­rele subterane ale mănăstirii, vechi de sute de ani, care dăinuie încă sub paraclis, pînă departe spre va­lea pîrîiului Șușița. Smerenia, pe vremea cotropitorilor turci și tă­tari, era pedepsită cu moartea, iar acum, cînd nici războaiele, nici re­gimul opresiv nu le mai suflă în ceafă, oamenii au prins a uita po­veș­tile despre călugării care se ru­gau pe coridoare săpate în pă­mînt. Sperau să nu-și afle sfîr­și­tul de săbiile tătare.

Acea biseri­cuță era legată de un complex mo­nahal mai mare, săpat de-a lungul a mai multor decenii”. Maica îmi arată apoi din priviri spre un zid scund de cărămidă care înconjoară curtea și delimitează vechile lun­gimi ale bi­sericii subterane. Acum, din la­te­ra­lul paraclisului se pot coborî trep­te spre gura unui tunel care în­cepe dincolo de trei chilii care dau din­tr-una-n alta, tot mai scunde, pînă într-o fundătură.

Aco­lo, săpăturile s-au oprit. „Tu­nelul se spune că ieșea undeva în valea Șușiței, spre sud. Bătrîni săteni de aici spun că au mers pe acel tunel, noi l-am găsit prăbușit la gură. Se poate să fie bun în continuare, dar la noi e surpat la des­chizătură, din păcate”, explică gesticulînd ușor stareța. Cu toată com­plexitatea an­samblului de chi­lii și culoare sub­pă­mîntene întinse sub tot dealul Șușiței, doar spațiul amenajat de maici, cu relicvele mormîntului Sfîntului Teodosie de la Brazi, este menționată în Lis­ta Mo­nu­men­telor Istorice.

De la Teofilact la Teodosie

Maica Eusebia răsuflă greu, cu gîndul la tot prin ce-au trecut oamenii și pămînturile pe care cal­că. Îmi mărturisește cu voce joasă că a fost aici, a trăit și a văzut schitul prinzînd viață în ultimii 20 de ani. „Noi am simțit ajutorul spiritual al Sfîntului Teodosie și al celor care s-au rugat înainte de noi. S-a muncit, s-a pus suflet în această lucrare. După vorbă, cînd ai voință, e putere. Împlinirea noastră, cea mai mare bucurie și cea mai mare încîntare a fost canonizarea Sfîntului Teodosie de la Brazi”.

Între cîmp de bătălie, loc sfînt, cărare de întîlnire între Slavici și Gala Galaction, în zorii secolului al XX-lea și monument istoric, Schitul Brazi își scrie legendele pe cărămizile vechi intrate în stîncă. Nici maicile, nici păncenii care-l pun pe blazon n-or ști vreodată, totuși, cîte au de spus zidurile care n-au văzut lumina zilei.

Alexandra PANAETE