În Botoșani, bibliotecarii rescriu poveștile cărților

Angajații Bibliotecii Județeane din Botoșani reușesc să-și țină încă cititorii aproape și să fie mai mult decît oamenii care scot de pe rafturi pagini vechi de literatură. Des­chisă în 1882, una dintre primele trei biblioteci din țară s-a scuturat de praf ca într-un basm, s-a dat de trei ori peste cap și a îmbătrînit cu în­suflețire, întinerind. Bibliotecarii, chiar dacă și-au construit întreaga viață în jurul vorbelor turnate în tuș, și-au dat sea­ma că slovele pot vorbi frumos și altfel decît prin cuvîntul scris. L-au trecut în pași de dans, în jocuri din hîrtie și-n imagini, ca să le amintească oamenilor de el. Așa au reușit să țină poveștile în viață, sălile de lectură pline și i-au făcut pe bo­to­șă­neni să ceară cîte-o porție de carte pînă și noaptea.

Alexandru Vasilache este biblio­­tecar de aproape 20 de ani. Din 1996, de cînd a intrat pentru prima dată pragul clădirii, e singura legătură dintre cititori și cărțile din filiala nu­mărul 2 de pe strada Grivița din Botoșani. Știe aproape fiecare vo­lum din camera micuță, însă su­fle­tul îi este tot mai greu pe măsură ce tinerii, care veneau odată cu zecile, acum se îndepărtează tot mai tare de lectură. „Înainte nu îi puteam pri­mi pe toți. Veneau cîte două sute pe zi. Îi țineam afară pe o parte, așa e­rau de mulți, și stăteau la rînd. A­cum dacă mai vine cineva din sfert, în sfert de oră, iar mulți vin pentru In­ternet”, spune bărbatul făcînd semn spre calculatoarele din fața sa.

Cînd a simțit că dragostea pen­tru lectură a început să se stingă, băr­batul de 62 de ani a început să pună la cale evenimente care să fie pe placul elevilor și care să le aducă aminte că poveștile cele mai frumoase se găsesc, totuși, în pa­gini de carte. „Organizăm tot felul de acțiuni, facem expoziții. Aici avem o mică expoziție de epigrame făcu­te de mine, catrene vesele. Ca să-i mai înveselesc un pic pe copii”, spu­ne încurcat bărbatul. Pentru copiii de grădiniță a adus cărți de colorat și, chiar dacă mulți dintre prichi­n­dei nu știu încă să citească, orga­ni­zează serbări și jocuri împreună cu educatoarele. „Așa-s de triști copiii de astăzi. Și nici nu au învățat să vi­­seze”, se plînge bătrînul.

Deși tinerii vin mai mult în­dem­nați de profesori să citească, biblio­teca a devenit locul de unde mulți dintre pensionarii și casnicele din cartier își găsesc evadarea de la grijile zilnice, iar Alexandru Vasilache știe că Sandra Brown sau romanele de aventură nu se prea odihnesc pe raft. Totuși, pentru el, Dostoievski și Tolstoi sînt autorii cei mai apro­piați de suflet și îi este inima grea că nu a reușit să insufle această dra­­goste și altora. „Nu este seară în ca­re, înainte să mă culc, să nu citesc macar 50 de pagini și chiar dacă nu mi-au plăcut niciodată rușii, nu mă pot despărți de literatura lor”, îmi spune cu o convingere ștren­gă­reas­că bărbatul.

Alfabet din patru zări

Mai bine de jumătate din viață și-a petrecut-o printre cărți și Cornelia Viziteu, directorul Bi­blio­te­cii Județene din Botoșani. Femeia mi­cu­ță și sprințară ca o școlăriță a­șa­ză volumele în rafturi din 1986, iar ze­ce ani mai tîrziu a ajuns și la con­du­cerea instituției.

Înainte de asta a fost însă pro­fe­sor de franceză și chiar dacă i-a plă­cut să predea, printre paginile pră­fuite și-a găsit, de fapt, locul. „Nu mă văd în altă parte. Bi­blio­teca e ca un vis împlinit. Aici mă simt acasă. Mie nu mi se pare mult oricît aș sta aici”, spune bibliotecara apăsînd pe ultimele cuvinte. Atît de atașată este de clădirea plină de cărți încît în Ajunul Crăciunului a plecat la Bacău să cumpere lămpi pentu sala de lectură. „Cred că atmosfera este foarte importantă și de aceea am că­utat mereu ca totul să fie elegant. Văzusem în treacăt într-un ma­ga­zin din Bacău niște lămpi verzi, elegante, și am zis că trebuie să a­vem din acelea la Botoșani”, își a­mintește Cornelia Viziteu.

A înțeles totuși că, pentru a păs­tra vie biblioteca, e nevoie să de­vi­nă mai mult decît niște inter­me­­­di­ari între cărți și cititori și că e nea­părat să aducă Internetul de partea cărților. „Am reușit să infor­ma­ti­zăm aproape 80% din bibliotecile din județ, să aducem calculatoare, sca­ne­re și retroproiectoare, la care să poată avea acces gratuit publicul”, spune cu mîndrie femeia îm­bră­ca­tă cochet, zîmbind calm.

Anul trecut ușile bibliotecii s-au deschis pentru mai bine de 400 de cursuri și ateliere, iar Botoșaniul cel tînăr și cel bătrîn s-a adunat cu­rios la intrare. Cel mai amplu dintre pro­iecte a fost cel din vacanța de va­ră, cînd elevii au învățat chimie, en­gleză, franceză, greacă, japo­ne­ză, co­reeană, turcă, matematică sau gra­matica limbii române de la vo­­luntari și de la angajați. Tot a­tunci, pe culoarele burdușite cu romane, co­piii au învîrtit printre degete figurine din hîrtie la atelierele de ori­gami. Alteori și-au vîndut nestat­or­ni­cia pe cîțîva pași de dans, pe stră­zile orașului.

Ca să fie la îndemîna românilor plecați departe de casă, căr­ți­le din Botoșani au ajuns în Canada, în Chile la Centrului Cultural de Stu­­dii Românești „Mihai Emines­cu” din Santiago sau la Biblioteca Civica Mestre din Veneția.

„Pe lîngă relația strînsă pe care o avem cu oamenii din Botoșani, a­vem multe relații și cu diaspora, cu românii din străinătate. Avem o cul­tură bogată și ar fi păcat să nu o fa­cem cunoscută întregii lumi”, îmi spune încet, ca și cum ar scăpa un secret, Cornelia Viziteu. De aceea au deschis biblioteci la îndemîna celor plecați departe de casă. Căr­ți­le din Botoșani au ajuns în Canada, în Chile la Centrului Cultural de Stu­­dii Românești „Mihai Emines­cu” din Santiago sau la Biblioteca Civica Mestre din Veneția.

În această vară se va deschide o bibliotecă românească și la Univer­sitatea Macedonia din Salonic. „Cred că este bine să înființăm astfel de centre pentru că românii noștri au împînzit lumea, dar nu numai pentru asta, ci mai ales pentru că este bi­ne să ne prezentăm așa cum sîn­tem cu adevărat. Avem un pa­tri­mo­niu foarte bogat și ar fi păcat să nu-l prezentăm lumii”, spune hotărît fe­meia.

Bibliotecarii paginilor web

Pînă la jumătatea lui februarie a acestui an s-au scris 250 de abo­namente noi. Mai puține decît în anii trecuți, însă bibliotecarii se stră­duiesc să le păstreze pe cele 24 de mii care sînt active, adică cititorii statornici ai bibliotecii, iar cele 40 de calculatoare, care au acces la In­ter­net, le vin în ajutor. Sabin Pîr­van, așezat în fața monitorului plin de cifre, îmi înșiră toate aceste date fără să se uite în ecran, ci doar mai verifică cu coada ochiului. ges­ti­cu­lează larg și face pauze scurte, cît să-și mai tragă ră­suflarea.

El este cel care predă cursurile de IT pentru bătrîni și se laudă cu mai bine de 400 de elevi care au în­vățat de la el să folosească un cal­culator. I-a trebuit răbdare, apoi, să le explice unora și cum să se co­nec­te­ze la Internet. De-aici, însă, au pornit alte nevoi. A început să le pre­dea celor mai în vîrstă limba en­gleză, iar acum îmi explică cît de im­portante sînt aceste cursuri pen­tru ei. „Trebuie să fii mereu atent la trebuințele lor. Nu trebuie doar să le livrăm cărți oamenilor, ci să-i as­cul­tăm și să le oferim ceea ce ne cer. Altfel lucrurile nu vor avea ni­ciodată continuitate”, îmi explică bărbatul de 36 de ani.

Totuși, tot cărțile sînt cele mai im­portante avuții ale bibliotecii, așa cum crede și Iulian Mol­do­ve­a­nu, cel care are în grijă Fondul Do­cu­mentar „Mihai Emi­nes­­cu”, do­nat de Ion C. Rogojanu, un co­lec­ționar și filolog român. Din cei 45 de ani ai săi, 12 i-a pe­trecut între cei patru pereți ai locu­lui, iar în acest timp a învățat is­toria fiecărui volum ori obiect de mo­bilier. Acolo s-au adunat, peste ani, lucruri folosite, măcar atinse de vreun poet al secolului al XIX-lea. Altele sînt doar amintiri ale vre­murilor.

Vorbește calm, cu degetele încru­cișate pe birou, de parcă ar citi to­tul dintr-o carte. Totuși vocea băr­batului înalt și brunet se schimbă cînd vorbește de „seria de 11 volume, pe care nici biblioteca Aca­de­mi­ei nu o are întreagă. Avem volumul de po­­ezie a lui Eminescu în­gri­jit de Titu Maiorescu, și multe cărți de critică din acea vreme” spune el făcînd un semn spre volumele așe­za­te în spa­tele unor rafturi învelite în sticlă. Bibliotecarul vrea ca fon­dul să cu­prin­dă tot ce s-a scris des­pre Emi­nes­cu, iar operele sale să poată fi găsite în întregime aici, cu tot cu urmele lăsate de poet în col­bul străzilor botoșănene.

Iulian Moldovan are un proiect „al lui”, care îi răpește „fiecare cli­pă de timp liber”. Ar vrea ca în sălile bibliotecii să se țină cluburi de arhitectură, filozofie, psihologie, ge­o­logie sau mitologie, care să se sfîr­șească cu drumeții și excursii. „Mai ai nevoie și de o pauză după ce ci­tești, iar natura este cea care îți pune cel mai bine gîndurile în or­dine.”

***

Angajații Bibliotecii Județene din Botoșani au și uitat că acela es­te locul lor de muncă. „Acasă” are sens pentru ei doar dacă se află în mijlocul cărților și de  aceea în­cear­că permanent să facă cît mai puțin plictisitare experiența celor care în­drăz­nesc să le calce pragul. Au în­vățat să dea mai mult cînd oamenii le cer doar o carte și-au devenit pro­fesori, prieteni, ori ghizi. Și toate as­tea doar pentru ca pe volumele din rafturi să nu se așeze încă praful.