Într-o miercuri cu Tarantino și Kubrick

Povești fără timbru Niciun comentariu despre Într-o miercuri cu Tarantino și Kubrick 41

Dac-ai să treci prin studenție fără să știi că-n sala „Diotima” a Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Copou în fiecare luni seară poți să mergi gratuit la film, poți să te arunci singur într-un scenariu de-al lui Stanley Kubrik din care n-ai să ieși cu siguranță cu-aceleași idei cu care-ai intrat. Dacă totuși ai să urci treptele de-afară, cum impune regula, și-ai să deschizi ușa înainte de ora 6, ai să prinzi cîteva minute să-ți speli creierul în toate nuanțele de maro liniștitoare și-ai să fii pregătit să-ți dai cîteva ore pe mîinile unui regizor pe care „Clubul cinefililor” l-a ales pentru tine – și nu o dată, ci de cîteva sute de ori.

Rulează „Reservoir Dogs” a lui Quentin Tarantino. În sală sînt 20 și ceva de oameni. S-au adunat pe rînd; au urcat scara de urgență în formă de spirală de-afară și s-au pitit înă­untru. Ceilalți s-au întors pentru o se­cundă și s-au uitat urît la soarele mojic care-a dat buzna printre sca­une și peste capetele nemișcate, în­toarse spre ecran. Unii, neinițiați, in­tră pe ușa din dreapta și reușesc să bage-n sală mai multă lumină. Devin inamici publici, dar dispar repede din memoriile tuturor cînd „Stucked in the middle with you” răsună și per­sonajul își unduiește corpul pe ritm. Cîntă, cară un butoi cu ben­zi­nă și-amenință polițistul cu moar­tea. Cunoscătorii știu că Tarantino nu-i un regizoraș oarecare, așa că-și permit să chicotească, din dra­gos­te pentru umorul negru.

I – „Poate după film vrei să mergi acasă să plîngi”

Cînd ești nou într-un grup de ci­nefili care se cunosc între ei și-și respectă dragostea pentru film tacit, deși nu-și vorbesc prea mult, nu știi prea bine cum să te comporți. „N-ai cum să-i atragi pe toți să rămînă du­pă la discuții; poate, după film, tu vrei să mergi acasă să plîngi”, îmi zice Octavian. Pe vremea cînd el era în liceu, fotograful Dan Miti­telu s-a gîndit c-ar fi fain să se apu­ce de văzut și altfel de filme – care nu ru­lau în cinematografe. Și nu singur, ci cu o sală de oameni pa­sionați de cinematografie. Așa c-a înființat la Casa de Cultură din Copou, în sala „Dio­tima”, „Clubul Cinefililor”.

De 12 ani de cînd se-ntîmplă, Oc­tavian nu-și amintește să fi ratat mul­te proiecții. Pînă anul trecut, „Clu­bul Cinefililor” dădea întîlnire „ne­bunilor pasionați de film” miercu­rea, de la șase, iar pînă în 2008, erau chiar două proiecții pe seară. De anul trecut, însă, s-au mutat lunea. „La în­ceput, totul era pe bază de re­co­mandări.” Intrai în club doar dacă știai pe cineva deja parte din el. Du­pă recomandare, „primeai pe e-mail, de la Dan, un soi de dosărel în care aveai invitația, afișul, o fișă teh­ni­că a filmului și cîteva cronici pe care le găsea el pe Internet”.

Filmele nu rulau la întîmplare. „Încă de la primele întîlniri a fost ideea s-avem, în fiecare lună, un re­gizor – s-o dedicăm lui”, așa că toate filmele din fiecare seară de miercuri aparțineau aceluiași artist. „Și mai era ceva – Dan nu ne lăsa să vedem filmele la întîmplare. Le ve­rifica; se uita la ele acasă, singur, cu o seară înainte.” În cei 12 ani de ci­ne­matografie în sala din Copou, dintre toți regizorii, s-a repetat unul sin­gur o dată – „În aprilie, anul trecut, l-am dat iar pe Alfred Hitchcock; dar nu i-am repetat și filmele de atunci, deși trecuseră peste zece ani de prima dată, și-am fi putut.” Octa­v­i­an își amintește precis fiecare de­taliu din viața clubului și știe clar ce s-a întîmplat, cînd și cu cine-au avut parteneriate. Enumeră institutele din Iași sau din București care le-au mai dat filme să proiecteze și, cînd în discuție se-ajunge la numele unui film, automat îl urmează regizorul și-o bucată din poveste. A terminat Geografie și, deși lucrează și face cu totul altceva, nu lasă Clubul Cine­filil­or să-i ducă lipsa.

II – „Cel mai important lucru e să-l vezi odată cu publicul din sală”

„Care e scopul artei în viață? Să ne dea o satisfacție spirituală. Cred că asta e, de fapt, ce ne deosebește de toți ceilalți, de cîini, furnici și alte fiin­țe de pe lume”, spune Octavi­an. El nu mai știe cînd, exact, s-a întîmplat să se îndrăgostească așa nebunește de film. „Eram mic de tot și-au­zeam lumea că vorbește despre filme de artă, filme alb negru și eu, în naivitatea mea, le-asociam cu Charlie Chaplin. Dar erau altceva.” Și cînd a văzut despre ce-i vorba, de fapt, a început să meargă prin biblioteci și anticariate și să citească tot mai multe despre cinematografie. Cînd nu i-au mai ajuns cărțile de-acolo, s-a decis să le ia acasă, așa că a în­ceput să caute și să comande cît mai multe. „Așa am făcut și cu filmele, după ce le-am proiectat. Le-am co­lecționat pe DVD-uri separate pe fiecare; cred că așa, dintr-o dorință copilărească de-a le avea. Să mă uit la ele și să spun «îl am și pe ăsta și e al meu!».”

Sala în care Octavian și Bogdan, celălalt băiat care mai proiectează filmele și se ocupă de partea tehnică, și-au petrecut serile de miercuri vreme de 12 ani, spun ei, e „cea mai bună sală pentru cinematografie din tot Iașul”. E în mij­locul parcului și nu trece nicio ma­șină, n-auzi nicio altă voce și nu-i nimeni care să te deranjeze cît timp te uiți la film. Și avantajul suprem e că nu te uiți singur. „Cel mai im­portant lucru atunci cînd vezi un film, e să-l vezi cu publicul din sală.” Înainte de club, Octavian vedea cîte două-trei filme pe zi, singur, aca­să. De cînd și-a dat seama că filmul îl înțelegi și-l simți numai cînd îl vezi cu oameni alături, vede un film sau două pe săptămînă – cel de luni și altul, dacă mai apucă să mear­gă la vreo altă proiecție sau la vreun film care rulează la cinematograf.

La cinematograf nu merge la toa­te „prostiile comerciale”. Își alege bine filmele și citește mult înainte de ele. De-asta și, de cînd clubul are pagină de Facebook și în fiecare săp­tămînă programează un eveniment pentru filmul de lunea urmă­toare, pune în descriere și o scurtă descriere a lui, trimiteri către cro­nici sau date despre regizorul că­re­ia îi este dedicată luna. Octavian zîmbește, își proptește capul într-o mînă și-mi spune că, de-a lungul vre­mii, „cînd eram mai tineri, mai en­tuziasmați și-aveam mai mult timp să ne ocupăm de promovare”, au pri­mit multe mesaje de susținere din partea cinefililor cunoscuți din țară. „Criticul Alex Leo Șerban ne-a scris mesaje de susținere din care se-nțelegea clar că știe de ce tot con­tinuăm să facem asta.” Și lui Octa­vian i-ar fi plăcut să devină critic de film. Nu-i ferm convins cînd o spune, dar titlurile cărților de care tot pomenește și-ntregile colecții de albume de cinematografie așe­zate în teancuri mari pe podea și sus­ținute cu bucăți de scînduri, să nu cadă, par să te convingă singure.

III – „Cinefili printre angajați”

După 700 de filme diferite care-au văzut sala îmbrăcată-n maro liniștitor în Casa de Cultură din parc, luni rulează „Pulp Fiction”, a lui Tarantino. Pînă să-ți faci curaj să mergi să-l vezi, intră pe Face­book, caută „Clubul Cinefililor”, vezi ro­lele de peliculă care stau pe apa­ratul de proiecție ca niște ochi larg deschiși, caută evenimentul și ci­tește cîteva cronici bune. Dac-ai să dai și peste Octavian (și sigur ai să dai), să nu-ți înăbuși hohotele de rîs cînd ai să vezi cum patima și a­morul cinematografiei i s-au ames­tecat cu treaba și l-au făcut, printre toate, să denumească un soi de plan­tă din Grădina Botanică după cum a simțit – a plantat-o și i-a zis „Sophia Loren” – pesemne așa e „cînd sînt cinefili printre angajați”.

Articole similare:

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top