Lecția copilăriei nu se învață

Hăinuțele întinse pe uscătorul din stînga ușii maro se lovesc de papucii mari din fața intrării. O cameră mică din căminul studentesc C 11 cu icoane și jucării a­dă­pos­tește zilnic patru suflete. Aici, dincolo de ușă, mă simt ca Alice în Țara Minunilor, în ca­­re un micuţ învelit în pături doarme într-un pat parcă prea mare. „La început Eca­terina nu înțelegea care este scopul lui Filip în familie și era puțin geloasă. Dar am în­vățat-o că dragostea noastră se poate împărți la doi.” Iar fetița de doi ani cu păr auriu și ochi albaștri sare pe pat, dar cu atenție, ca să nu-și necăjească frățiorul.

Andra o ia pe Ecaterina în brațe și o sărută. Doar oboseala face diferența între ochii mamei și ai fiicei. „Un bunic e o mînă de aur, iar faptul că nu i-am putut lăsă pe copii la părinții noștri ne-a maturizat. ” Mai sînt copii pe palier cu care fata se joa­că și mer­ge la creșă, însă aceștia nu înlocuiesc bunicii pe care îi vede numai atunci cînd se­siu­nea ia sfîrșit.

Dacă pe bătrîni îi văd doar cînd și cînd, părinţii încearcă să-și țină puii aproape tot timpul. Tatăl, Vlad, este la al doilea master, iar faptul că lucrează cu jumătate de nor­mă îi dă timp pentru copii. Pe el Andra l-a cunoscut în primul an de facultate, iar cînd și-au dat seama că se completează, au hotărît data nunții. În timp ce vorbește, își ține copii alături, sub aripi, dar îi citești din cînd în cînd un soi de dragoste și pentru foile de pe care învață. Cursurile Facultatății de Economie şi Administrarea Afa­cerilor le-a ter­mi­nat în 2010, acum urmează cea de-a doua facultate, de Sociologie, deoarece crede că relațiile cu oamenii sunt cele mai importante. Cu toate astea, nu-și dorește ca micuții ei să se atașeze prea repede de străini, fiindcă vrea să îi știe în si­gu­ranță. Filip, care a în­­ceput călătoria în lume acum numai trei luni deschide ochii mari. Nu are de gînd să tul­bure albastrul din ei, dar se frămîntă din cauza lipsei de atenție. Mama, îmbrăcată sim­plu, într-un tricou alb și pantaloni negri, îl îmbrăţişează repede, nu cumva să-i lase timp să se supere. De cînd a născut, Andra simte că centrul lumii ei s-a schimbat. „Cî­teodată mă gîndesc că ar trebui să îmi schimb coafura, dar nu mai bine de banii ăia le iau ceva celor mici?”

Nouă luni de teamă

Zilele îi sînt pline de chipurile copiilor, iar nopțile de cele ale cursurilor și căr­ți­lor, chipuri care uneori îi împăienjănesc ochii. „Mă bucur că profesorii sînt înțelegători cu mine, iar unii colegi mă țin la curent cu ce se întămplă”, se bucură Andra. Îi pare, to­tuși, rău, că n-a învățat mai mult, mai bine, mai devreme. „Nu mai am atît de mult timp, acum, să citesc. Regret că atunci cînd am avut ocazia nu am luat cartea recomandată de vreun profesor și nu m-am documentat în plus.”

Emoția unui suflet care prinde rădăcini în corpul tău, spune ea, e uneori ames­te­ca­tă cu teamă și învelită în mii de întrebări. „Cred că acele nouă luni sînt timp în­des­tu­lat pentru pregătire psihologică. Dacă la început am fost speriată fiindcă nu a fost ni­mic programat, la final am cunoscut împlinirea”, povesteşte ea, păstrîndu-și zîmbetul pe bu­ze. Deşi cei din cămin o mai ajută și-au grijă de micuți atunci cînd timpul celor doi stu­denți se-nvîrte-n alte ritmuri, Andra are încredere doar într-o singură persoană. „O sun mereu pe mama și o mai întreb cum se face una sau alta, chiar dacă m-aș descurca și singură uneori”, spune Andra rîzînd. Părinții au ajutat-o, chiar dacă și pentru ei cele două mogîldețe de om au venit neașteptat, la fel cum au intrat și-n viața fetei lor.

Acum caută să se mute. Camera din C11 nu-i cuprinde pe toți, părinți și copii, așa cum ar face-o pentru patru studenți. Lumina care se răsfrînge din ferestre peste chi­purile lor tinere e frumoasă, dar Andra știe că, mai departe, drumul trebuie să-i ducă dincolo de cei patru pereţi ai camerei de cămin.

Ana-Maria BUCUR