În Valea Climoaiei se trezește pămîntul

Aproape șapte decenii s-au ascuns scheletele prin frunzișul pădurii din comuna Popricani. S-au stre­­curat printre tranșee și mine, așteptînd să treacă războaiele pes­te ele. Acum, oamenii le-au uitat sau le cred in­ven­ții ale bătrînilor. Iar dintre cei care-au văzut sche­letele căzînd în groapă, nu a rămas decît o mînă de oameni care-și duc bătrînețile, așteptînd ca cineva să le asculte poveștile. Și cînd găsesc curioși, își var­să sufletul ca o carte deschisă, să afle și lumea secretul pe care îl șoptesc în taină între ei. Pînă la urmă, istoria s-a scris odată cu ei.

„Cînd eram mic mergeam în pă­dure și strîngeam cu sacii cranii, cartușe, chiar și bombe”. Bărbatul din fața mea se întoarce cu ochii spre drum, schimbă viteza și își ale­ge din nou cu grijă cuvintele. „Am 60 de ani și știu că aici a fost frontul războiului mai bine de șase luni. Sînt pline pădurile astea de po­vești și eu știu de la bunelu’ multe, nu pricep însă de ce abia acu­ma a ajuns să intereseze pe toa­tă lumea.”

Florin nu s-a gîndit niciodată că oasele pe care le strîngea cu mi­ga­lă în curtea din spatele casei nu erau toate rămășițe ale soldaților, ci aduna și bucăți ale unor crime ap­roape uitate. Mă lasă cu mașina în dreptul localității Cîrlig, locul prin care, în 1941, evreii erau în­co­­lo­nați spre pădurea de mes­t­e­ceni de pe culme, împinși din spa­te de armata română. Îi aștepta Va­lea Climoaiei.

Fără judecata de apoi

„Mă pune și pe mine cu fundul pe marginea gropii și îmi lipește pușca de cap”. Vasile Enache vor­beș­te greu, limba purtînd și ea po­va­ra celor 88 de ani. A trăit în Cu­za-Vodă de cînd era copil, iar în ’41 avea 16 ani, cînd „eram cu va­ci­le pe pîrjol. Apare din pădure o grămadă de oameni, armata cu ei, pe un dîmb acolo. Eu mă uit și am impresia că sînt evrei. Armata scoa­te pe urmă patru evrei din gră­mada aceea și apoi îi pune să sape o groapă.” Enache s-a apropiat de cî­țiva copaci, să poată vedea mai bine. După ce au terminat de săpat groapa „mare de doi pe trei metri au ales alți zece evrei pe care i-a pus cu fundul pe marginea gropii și o ales zece soldati care voiau să-i împuște.” Și au început să tragă. U­nul cîte unul, cei aproape 100 de evrei pe care îi văzuse Vasile Ena­che s-au prăbușit împușcați în groa­pa săpată cu mîna lor.

Cînd să plece să le spună celorlalți ce secrete se îngroapă în pă­dure, pe bătrîn l-a „înșfăcat unul de mînă, zicea că sînt evreu și m-a pregătit la rînd cu ei și eu le tot zi­ceam să mă lase că nu-s”. Dar pînă să ajungă în cătarea puștilor a vă­zut din seria următoare de evrei cum o femeie strîngea la piept un bă­iat „de vreun an jumate așa. «Bă­iatul e mic, lăsați-l să trăiască, băiatul e mic, sărman, vă rog frumos, cu ce e vinovat el»”. Gloanțele însă au biciut aerul din nou și ma­ma a căzut în groapă cu brațele strîn­se în jurul copilului care încă scîncea. „N-am tras în viața mea o spaimă cum am tras atunci. Abia după aia m-am gîndit că mă bagă printre ei și mă împușcă și pe mi­ne”.

Ca să se convingă, soldații „m-au luat pe mine unu de-o mînă și unu de alta si m-au dus la cantonul pă­durii. Era numai femeia acolo. «Îl cunoașteți?» «Da, e băiat de la noi din Cuza-Vodă». Apoi m-au dus în Cuza-Vodă unde am găsit la in­tra­re pe unu Gheorghe Anton. «Îl cu­noști, dom’le?» «Da e de aici, din deal»”. Abia atunci i-au dat drumul. Fugind către casă, i-a luat mai mult de o zi băiatului ca să se adu­ne și să meargă din nou, împreună cu o mînă de băieți din sat să vadă ce s-a întîmplat. A găsit mai multe gropi proaspăt astupate și nu a văzut pe jos decît haine, haine pe care le-a urmărit putrezind printre frunze în fiecare toamnă pînă n-a mai putut să meargă să se uite.

Bătrînul își ascunde gîndurile în spatele ochilor albaștri spălăciți, din care nu se mai citește ura, frica sau indignarea cu care m-a privit în timp ce povestea. Se uită în gol deasupra mea și mormăie încet. În curtea casei din Cuza-Vodă, Vasi­le Enache trăiește alături de soția, fata și cu amintirile de care nu a putut fugi cînd s-a întors la 16 ani din pădure. Lîngă el, pe prispă, l-am găsit în vizită pe unul dintre „bă­ie­tanii” cu care s-a dus a doua zi în pădure. Bătrînului Mircea îi alu­ne­că zîmbetul pe partea dreaptă a feței de fiecare dată cînd dă din cap sau bate din picior ca să îmi dea dreptate, prinzîndu-și uneori și căciula în poală din prea mult entuziasm.

Cu piciorul în groapă

„Eu eram cu vacile în pădure cu mai mulți băieți care erau eva­cuați aici de pe malul Prutului și m-am întîlnit cu dînsul. Îmi zice că «uite, au adus evreii în pădure și îi împușcă.»” Se întîmpla la două zile după ce bătrînul Enache a fost aproape să sfîrșească îngropat prin­tre evrei. „«Hai să vedem și noi cum îi împușcă!». Am lăsat va­ci­le cu doi inși și ne-am dus să ve­dem. Eram aproape de Valea Cli­moa­iei cînd ne-a prins armata și s-a stropșit la noi și n-am putut merge mai departe”. Dezamăgiți, băieții au luat drumul înapoi spre tăp­șa­nul unde lăsaseră vacile. „Am ve­nit pe marginea pădurii și o ieșit o femeie din pădure, s-a uitat îna­poi, s-a uitat la noi și am văzut că mai erau cîțiva înaintea ei. Ne-a ce­rut ceva de mîncare și eu fiind mai aproape cu casa de pădure am fu­git repede”. Băiatul de atunci a lu­at o bucată de mamaligă rece, a smuls ceapă din grădină și a în­șfă­cat o bucată de brînză „de la oile lu’ tata și fuga înapoi. Cînd m-am în­tors, n-am mai văzut femeie, n-am mai văzut nimic.”

Evreii care au reușit să scape de convoaie s-au ascuns în pădure doar cu hainele de pe ei și au cerut rar și temători ajutor din partea sătenilor. Puțini au fost cei care se încumetau să îi ajute, riscînd să fie aruncați împreună cu aceștia în gro­pile comune. „Am văzut însă cu ochii mei cum au împușcat o fe­meie la o fîntînă la ieșire din sat că cică ar fi fost evreică și a fugit de la un convoi și au lăsat-o aco­lo”, spune bătrînul, întunecîndu-se la față.

Cînd povesteau copiilor, ace­știa ridicau din umeri și mergeau să se joace pe ulițele din fața por­ți­lor. Toți din sat știau despre evrei de la părinți, bunici, dar nimeni nu credea. Erau basme populare și invenții ale bătrînilor. Pînă cînd la poarta lui Vasile Enache a venit Adrian Cioflâncă, cercetător știin­­țific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”. Împreună cu bă­trî­nul încercase și în 2002 să gă­seas­că groapa comună, însă au să­pat zece metri mai într-o parte „exact acolo pe unde s-a învîrtit puțin acum și a arătat dînsul locul”, îmi spune cu o mîndrie neascunsă bătrînul Mir­cea. „M-au luat de acasă și m-au pus să le arăt unde e groapa. Au trecut mai mult de 60 de ani de atunci, au fost săpate tranșee, au crescut copaci, iarbă multă, dar i-am găsit” își aduce aminte și Va­si­le Enache ziua de la sfîrșitul lui octombrie 2010 cînd au în­ce­put săpăturile în căutarea ră­mă­și­țe­lor masacrului.

Coloanele morții

Culmii leneșe de la ieșirea din Iași, spre Sculeni, unii localnici îi spun pădurea Cîrlig, alții Vulturi. Aceasta se înalță lin către cer, ca un altar, împărțind casele în două mănunchiuri ghemuite pe cîte o va­le, care s-au numit încă de pe vremea războiului Cuza-Vodă și Vulturi. Și dacă pădurea de mes­te­ceni începi să o vezi încă din Cîr­lig, pe buza ei nu ajungi decît străbătînd cele două ghemuri de ca­se. Așa au făcut și convoaiele cu evrei.

Cînd pornești spre pădure dai direct în casa lui moș Haralamb. Cu mîinile pline de glod pînă la coate, își așază fața într-un zîmbet binevoitor. Are 84 de ani și este singurul din Cuza-Vodă care își mai amintește să fi văzut pe vremea cînd era copil „coloanele mor­ții”. „Eram pe deal și venea co­loa­na de evrei și trecea chiar în fața la casa aia” și ridică o mînă tre­mu­rîndă către casa de pe malul ce­lă­lalt al pîrîuașului care străbate satul. „Veneau cu santinele și deo­parte și de alta și soldații erau călare și evreii pe jos. Erau mulți tare. S-au dus pînă la capătul pă­durii, dar unde au apucat-o mai de­parte nu mai știu”. El își aduce aminte de oameni care au fost aduși dinspre Cernăuți, prin Iași. Acolo „a ținut mult frontul și s-au urcat evreii în biserică și de acolo trăgeau în armata, ei țineau cu ru­șii.”

Dar asta nu a fost ultima dată cînd a văzut urmă de evreu în sat. „A venit odată unul Leizar, imediat după război și întreba prin sat lumea. A venit cu mașina și i-a dez­gropat pe evrei de după un dîmb si i-a dus la cimitirul lor. I-a luat de aici, din Cosmani. Era acolo o vă­gă­ună în care i-a găsit și i-a dus în cimitirul lor”.

Drumul pierzaniei

Moș Haralamb nu a fost însă sin­gurul care a văzut evreii în­co­lonați și împinși către moarte. În Vulturi, satul vecin de peste cul­me, Ion Bosînceanu avea 13 ani cînd pe ogorul pe care îl avea tatăl său s-a trezit cu o evreică bătrînă implorîndu-l pentru o gură de apă.

Pe bătrînul Bosînceanu l-am gă­sit alături de un vecin pe spi­na­rea unui tractor care brăzda hectarul său de pămînt, în apropiere de pădure. S-a dat jos sprinten și din cîțiva pași m-a purtat către pri­mul stîlp electric care traversa cîm­pul în stînga noastră. „Pe unde îs boscheții ăia, pe acolo îi adu­ceau. Veneau grupați, înco­lo­nați, nu chiar ca militarii dar toți erau puși pachet și în stînga și în dreapta lor era armata militară, ar­mata română.” Ridică bastonul în aer și îmi desenează traseul printre culmile mai mici care croiau un drum ferit de ochii curioșilor prin văgăună către liziera pădurii. În partea din dreapta, în josul cărării era fîntîna de la care „am scos să dau apă la vacă și să mai beau și eu oleaca și văd că vine un grup de oameni. Și a venit o persoană bă­trî­nă din convoi să îi dau oleacă de apă cînd a venit un militar cu arma la mine spunîndu-mi să arunc jos apa din găleată și să nu îi dau să be­ie. «Lasă dom’le ce are că nu costă parale». Mi-a dat un picior în fund și mi-a strigat «dă-i drumul de aici că te bag în convoi și te îm­pușc și pe tine.»”

Atunci și-a dat seama băiatul ce se va întîmpla cu oamenii din fa­ța sa. La o oră și jumătate după ce convoiul a trecut de el s-a în­drep­tat cu privirea spre pădure de unde a auzit salve de arme automate. De două ori. Odată cu ele, peste cîmp s-a aștenut și o ploaie. „Asta a fost pe 22-23 iunie. Apoi a dat Antonescu și Hitler ordin să treacă armata Prutul și abia atunci am putut să intrăm și noi în pă­du­re. Am găsit corturile cum au dormit soldații pe acolo, niște tranșee și am văzut morminte săpate iar cînd am dat țărîna deoparte ne-am dat seama: trebuie să fie aici aceia împușcați.” Bătrînul respiră adînc de cîteva ori și privirea îi alunecă spre capătul pădurii ca de fiecare dată cînd a răscolit mai adînc în sacul amintirilor. Tremurul mîi­ni­lor de pe baston i se oprește cu greu, aidoma cuvintelor care în­cear­că să i se rostogloească de pe vîrful limbii.

A lucrat 25 de ani în zoo­teh­nie, are trei copii și după 82 de ani nu a plecat din satul prin care a văzut evreii pășind precum condam­nații dinaintea unei execuții. „După asta a mai durat vreo lună jumate. Tot mai veneau convoaie în­coace, cîte două-trei pe zi. Cam 30 – 40 de oameni în convoi, dar cred că au fost și pînă la 100, după cum îi găseau în oraș. Dacă erau vreo 30 – 40 de civili veneau cu cinci sau șase soldați. Crezi că era puțin? Nu puteai să faci nimic da­că puneau arma asupra ta.” Con­voa­iele le aduceau dinspre Iași, din „Copou, Tîrgu Cucului, prin Pă­curari sau Ciurchi. Cei pe care i-au găsit la Valea Climoaiei i-au adus pe aici, prin Vulturi, dar unii veneau cu ocol. E și o pădure pe un deal numit Verleșoaia la care tot așa îi zice.” Pe acolo crede bă­trînul că au fost aduși cei găsiți în pădurea Cîrlig. Deși aduși prin al­tă parte, 0„tot din Iași i-a trimis la groapă”. Din ce a auzit de la alții care s-au încumetat în pădure odată cu armata, spune și el că gro­pile le săpau oamenii singuri, apoi „armata dădea var pe ei și deasupra pămînt. Că erau morți, că nu erau. Am fost și eu acum în pădure și am văzut cinci – șase ca­puri scoa­se afară și oseminte pe acolo.” L-a dus armata, înainte să îl aducă la Iași să îl întrebe „ce fel de armată erau ăia care trăgeau?”

Bătrînul se uită lung la mine, mă măsoară cîteva secunde apoi își aruncă privirea înapoi spre vă­gă­una pe care o lăsasem în urma în drumul spre tractor. „N-o fost toți de vină din ăia din coloanele ce­lea. Îi pedepsești pe vinovați, le dai cinci, zece ani, dar nu împuști și femei și copii mici. Erau și copii de brațe, de sîn. Aceia cu ce au fost de vină?”

Glonțul care nu omoară, doar alungă

Singurul care avea acces în pă­du­re în ’41, în același timp cu ar­ma­ta, era pădurarul, iar cantonul acestuia a devenit loc de confesiu­ne pentru soldații ale căror gloanțe trase în Valea Climoaiei se întor­ceau să le bîntuie nopțile. Soția sa dis­cuta cu fiecare în parte și spu­nea mai departe, în lacrimi, po­ves­tea celor îngropați în „borțile e­vre­ilor”.

De acolo a auzit și Lucica Băl­taru cum piereau oamenii în pă­du­re. Soacra primarului din Vul­turi este fata pădurarului și avea la începutul războiului cinci ani. „A venit unul să vorbească cu mama și i-a spus că au adus în pădure o evreica aseară și avea două fete. Așa plîngea cînd armata le-a așe­zat pe marginea gropii să le îm­puște iar un soldat o zis că «eu nu le împușc pentru nimica în lume». Apoi unul de alături a luat pușca și le-a împușcat, le-o azvîrlit în groa­pă. Toată noaptea nu o dormit și o văzut evreica. Venea a doua zi la mama ca să îi povestească. Una e să fii în armată și să te pună careva dar dacă vrei tu de bunăvoie să le omori sigur că nu e așa ușor.”

Doamna Lucica își îndreaptă trăsăturile chipului și privește prin televizorul care rula fără sunet pe Etno TV. O doare un picior și de abia merge, că altfel „le-ar fi arătat unde e ce-a de-a doua groapă de pădure”. Știe de cînd era copil și mergea noaptea prin pădure îm­pre­ună cu ceilalți de vîrsta ei. „Eram copii mititei. Si ne duceam la morminte acolo și săream pe ele cît puteam. Era foarte puțină țărînă pe ele și misca sub noi. Spuneam că ies evreii și fugeam.” Rușinată de jocurile de copii se întoarce din nou cu privirea spre televizor. În­cearcă de două ori să continue dar cuvintele i se poticnesc și ies doar șuierăteuri printre dinți. Pe locul în care se jucau copiii au pus stă­pînire urzicile. „Erau atîtea urzici crescute deasupra, ne urzicam toți și fugeam, credeam că ne prind”. Dar cînd îmi spune că se întorceau de fiecare dată, bătrîna se uită din nou la mine iar ochii încep să-i strălucească.

A încercat de-alungul anilor să cearnă poveștile pe care le auzea de la mama sa. A cîntărit bine fie­care istorisire, le-a păstrat pe cele care au făcut-o să plîngă, iar pe cele în care moartea îi invada min­tea cu imagini vii le-a ascuns în adîn­cul sufletului și le vede numai noaptea, în vise.

Este însă o po­ves­te pe care vrea să o spună fie­cărui curios, pentru că e una dintre puținele pe care și-o amintește bi­ne. „Era o fată, o tînără evreică și tot așa au dezbrăcat-o să o îm­puș­te. S-au ali­niat și au tras dar nu o putut să o lovească niciunul, nu se prindea glonțul de ea. Atunci un soldat i-a zis «du-te fata de aici unde vezi cu ochii!»” Desculță și dez­bracată, fa­ta a fugit prin pă­du­re. „Era de 15-16 ani. A plecat prin pădure și nu s-a mai uitat în urmă.”

Călăul evreilor, în Cuza-Vodă

Nu a povestit multor oameni ce a auzit de la mama ei pentru că s-a temut. Pe vremea în care evreii dispăreau din Iași exista în zona dintre Vulturi și Cuza-Vodă un „re­cuperator”, care mergea din ușă în ușă în Iași și găsea evreii, chema ar­mata și îi aducea în pădure. Lu­cica Băltaru și-l amintește bine, „venea permanent la mama și în­treba ce vrei să-ți dau? Haine, ber­te, nu știu ce mai voia și mama zi­cea că «mie nu îmi trebuie nimic, eu așa ceva nu vreau». ÎI zicea că aduce aici evrei, îi dezbracă în pie­lea goală, îi pune să-și sape gropili singuri și, zice, «noi îi dezbrăcăm și rămîn haine cît lumea»”.

În Cuza-Vodă, călăul evreilor era privit fie ca un binefăcător, ca­re „aducea haine în sat și le dădea la nevoiași” după cum îl descrie Va­sile Enache, fie unul „care mort, nemort îi dezbrăca la pielea goală și îi baga în groapă. Unii spun că pe ăia care mai mișcau îi bătea cu parul, le lua tot aurul pe ca­re îl aveau la ei și le smulgea din­ții mai prețioși”, spune șoptit Constantin Deleanu, ajutorul pă­du­­rarului, aducîndu-și aminte isto­ri­sirile bunicilor. Doar doamna Băl­taru repetă cuvintele mamei sa­le, spunînd cum „îi aducea din oraș. Se ducea ziua, îi pregătea și îi aducea cu armata cîte 40-50 oda­tă, nu aducea puțini. El era con­du­că­torul că știa orașul. Dacă intra într-o casă, toată familia o lua, copil și mare și mic și bătrîn și tînăr nu mai rămînea nimeni în casă. Si el îi adu­cea cu armata aici la deal, îi lua din Copou și îi aducea prin Cîr­lig.”

La un moment dat, acesta s-a îmbolnăvit și a fost dus într-un spi­tal în care „erau doctori evrei fel de fel de deștepți” și de atunci, nu s-a mai auzit nimic de el. Pe să­teanul care ducea la moarte evreii în Valea Climoaiei îl chema Clim. Ștefan Clim.

***

În momentul în care a fost găsită groapa comună, cercetarea arheologică a fost preluată de că­tre prof. univ. dr. Neculai Bo­lo­han din partea Facultății de Is­to­rie de la Universitatea „A­le­xandru Ioan Cuza” din Iași. A­ces­ta însă nu are o muncă u­șoară.

Deși inițial, odată cu dema­ra­rea anchetei penale de către Par­che­tul de pe lîngă Curtea de Apel Iași, cercetările au fost suspendate, acestea au fost reluate, dar forța de muncă și susținerea financiară îi aparține domnului profesor: „Ma susține fluturașul care vine în fiecare vineri la Uni­ver­sitate, salariul meu de profesor. În momentul de față putem spune doar că acolo au fost în­gro­pați aproximativ 20 de civili pentru că săptămîna trecută au mai fost descoperite cîteva cra­nii. Putem spune cu siguranță că au fost civili pentru că există o diversitate de reprezentare antro­po­lo­gică și am găsit obiecte perso­nale cum ar fi haine.”

Nici groapa nu au găsit-o ușor. Prima dată, la sfîrșitul lui septembrie 2010, au făcut săpături în Po­iana lui Țirga, mai spre inima pă­durii, unde „au mai fost făcute niște cercetări în vara lui 2002 și nu era nimic acolo. Cel puțin pî­nă acum nu am găsit nimic. Apoi un localnic ne-a spus despre un to­ponim construit recent, care ne-a dat de gîndit că s-ar putea să fie în locul respectiv: Mormîntul Jidanului”. Nici acolo nu au găsit încă. Abia după o săptămînă de căutări au găsit groapa comună, cu ajutorul lui Vasile Enache din Cuza-Vo­dă și în prezent au o lu­nă de cînd lucrează zi de zi acolo.

Nu au reușit să găsească o a do­ua groapă, deși acesta este u­nul dintre elementele comune din mărturiile sătenilor din co­mu­na Popricani. „Nu am găsit urme cum că ar fi o a doua groa­pă ală­turi și am făcut verificările noaste ca să vedem dacă cumva în proximitatea primei gropi s-ar afla al­te­le. Ar putea fi urme dar trebuie să avem un plan arheologic des­tul de dezvoltat în toată poiana aceasta și nu avem forțele necesa­re pentru a susține financiar pro­iec­tul.

Căutarile au fost îngreunate pen­tru că, fiind zonă de război, au fost săpate foarte multe tranșee, movilele de pămînt ridicîndu-se peste tot. „La început n-am bă­nuit nimic și am ajuns pînă la ur­mă la prima groapă comuna și am pornit doar de la cîteva semne ale solului pe care le-am văzut la fața locului. Dar să vă spun acum că bănuiesc că mai sînt mai multi e greu. Așa da, omenesc bănuim cu toții dar mai este mult de muncă.”

Cătălin HOPULELE