Visul scoțian, subtitrat în spaniolă

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu despre Visul scoțian, subtitrat în spaniolă 12

Pe strada principală din centrul Edinburghului, capitala Scoției, un lanț mare de hoteluri, replici ale unor castele în miniatură, legate între ele prin lanțuri mari de beton cu modele complexe, te rupe puțin din realitate și te trimite în perioad medievală. Aerul tare și blîndețea oamenilor m-a făcut să mă îndrăgostesc vara trecută de orașul ăsta, așa că anul ăsta, cînd a trebuit să mă gîndesc unde-o să-mi petrec puținele luni rămase din vacanță, n-am ezitat să mă îndrept spre același loc. Le-am luat însă, de data asta, și pe Aryna și Gabriela, cu care am putut diseca la sfîrșitul fiecărei zile, întîmplările cele mai importante.

„Dacă-ți spun că vara viitoare vreau să-mi aduci 20 de oameni, tu ce-o să-mi răspunzi?”, spune Ale­jandro și zîmbește involuntar, a­proa­pe mecanic, doar cu jumătate de gură. În taxiul care ne duce de la New House, hotelul unde am lu­­crat vara asta, spre Dormano, un al­tul, aflat ceva mai la periferie, se a­șează o liniște ciudată. Mă întorc spre Gabriela, căci nu sînt sigură că a înțeles engleza rară, cu accent la­tin, a lui Alejandro, iar ea mă pri­veș­te pierdută. Din dreapta, o pot auzi respirînd greoi, înnăbușindu-și rîsul, pe Aryna. „Păi ce-aș putea să-ți răspund? Doar n-o să-mi a­duc aici familia”, adaug repede, mor­­măind mai mult pentru mine, cît timp încă mă întreb dacă am în­țeles eu bine ce-a zis și dacă ar trebui să reacționez sau nu în vreun fel.

Am ajuns în Edinburgh, Sco­ția, pe 25 iulie și pe 27 am început mun­ca. Pentru c-au venit „pachet”, „ro­mâncele”, cum aveau să ne nu­meas­că mai toți superiorii noștrii în discuțiile dintre ei din ur­mă­toarele două luni, au fost trimise la New House. Pentru că eu luc­ra­sem pentru companie și vara trecută, aveam să ocup, alături de Fer­nan­do, postul de supervizor – adică să le împart dimineața oamenilor listele și să mă asigur că la finalul zilei toa­t­e camerele hotelului sînt curate. Începutul n-a fost chiar greu. Odih­nite și cu zîmbetul pe buze, ne pe­tre­ceam singura pauză, de 10 mi­nute, din mijlocul zilei, printre rî­sete și cu povestiri descoperite în noul colectiv. Majoritatea colegilor noștri erau din țări latine, precum Spania, Columbia sau Republica Do­minicană, astfel că imediat ce des­chideam ușa de la camera an­ga­ja­ților nu ne rămînea decît să dan­săm pe ritmul melodios al limbii spaniole, chinuită de tot soiul de ac­cente și tonalități specifice fiecărei regiuni. N-a trecut mult pînă să fim propulsate într-o telenovelă cum n-am fi crezut că vom vedea în a­fara ecranului de la televizor. Fie­ca­re zi se lăsa cu cîte-o antipatie, o plîngere sau cu o înțepătură mă­rî­ită printre dinți, fiind neapărat ca vreunei fete să-i displacă atitu­di­nea indiferentă a unui coleg mai timid sau simplu fapt că vorbea o limbă care nu-i era cunoscută.

Lasă-mă să cuvîntez

Dacă despre mine se știa că sînt vorbitoare de spaniolă încă de anul trecut, despre nivelul de în­țe­legere al Arynei și Gabrielei nu și-a pus nimeni întrebări în pri­mele zi­le. Fetele, care dibuiau cu a­gili­ta­te fi­rul discuțiior, se distrau co­pios cînd ascultau pledoariile co­le­ge­lor, care nu de puține ori le vi­zau. Pri­ma da­tă cînd Aryna a avut cu­rajul să zi­că, mai mult amuzată, la una din­tre întrunirile matinale, că înțelege spa­niola s-a lăsat cu cîteva capete ple­cate și obraji înroșiți. Poate că tot a­ceea fusese însă și di­mi­neața în ca­re găsisem, în sfîrșit, o „punte” în­tre noi.

Așa am reușit să înțelegem că ceea ce ne despărțea nu era nicicum mai puternic decît ceea ce ne a­pro­pia – statutul de străin într-o țară ca­re ne era total necunoscută. Con­form unui studiu realizat de „The Migration Observatory”, în cadrul Oxford University, la începutul a­nului 2017, în Regatul Unit au fost eliberate imigranților aproximativ 132.100 de asigurări sociale. Nu e­xistă o statistică clară despre cîte dintre acestea au fost înregistrate în Scoția și, mai ales, cîte alte mii de persoane muncesc „la negru”, fără să apară în vreo evidență a statului. Tot în urma unui studiu reali­zat de „The Migration Obser­va­tory” s-a ajuns la concluzia că aproape ju­mătate din populația Scoției do­rea ca fenomenul acesta măcar să se diminueze, dacă nu să dispară.

La Mannys Cleaners, compania de curățenie la care munceam noi, mai mult de 90% din muncitori er­au străini și o mare parte din a­ceș­tia nu dispuneau de acte. Șefii, Julia și Alejandro, originari din Co­lum­bia, se mutaseră în Edinburgh în ur­mă cu 10 ani. La început au lucrat ca și curățători, pînă cînd au decis să-și înființeze propria firmă de curățenie, la care au lucrat, în pri­mă fază, mai mult rudele pe care au reușit să le aducă din țara natală. Treptat, au început să angajeze și alți oameni, în principal vorbitori de spaniolă.

Din Ecuador, în Edinburgh

Rosa este din Republica Domi­nicană și are aproape 60 de ani. La fel ca mine, și ea este pentru a do­ua vară în Edinburgh și lucrează tot pentru Mannys Cleaners. S-a hotărît să vină aici cînd s-a decis că muncind în Republică, în ace­lași domeniu, n-ar fi reușit niciodată să-și cumpere o casă și, deși bă­ia­tul ei mai mare locuiește în New York, și i-a propus de multe ori să se mute acolo nimic n-a reușit s-o convingă să plece de tot din țara ei. „Eu o să mai stau aici cel tîrziu pînă în noiembrie, Andreea, ș-apoi mă întorc la mine acasă. Chiar da­că copiii nu mai sînt acolo, o am pe sora mea și chiar n-aș putea să mă stabilesc într-un loc unde nu în­țe­leg limba”, îmi spunea Rosa a­nul trecut, cînd, într-o dimineață plo­ioa­să, coboram panta dinspre ho­tel. O întrista gîndul că la sfîrșitul lunii sep­tembrie aveam să plecăm cu toții și că situația ei în compa­nie era in­certă. Așa cum aveam să aflăm cu toții, cei de la Mannys an­gajau oa­meni doar pentru timpul verii, cît căminele studențești din or­aș se transformau în hosteluri, pe care firma se angaja să le cu­ră­țe. Vara întreagă fusese pentru an­ga­jați un rulaj continuu între ho­teluri, pentru că din dorința de a nu plăti prea mulți oameni, compania nu angajase suficient personal pen­­tru fiecare. Astfel, în funcție de cît de aglomerate erau hostelurile, oa­menii erau transferați dintr-un loc în altul.

Anul ăsta am găsit-o pe Rosa tot la New House, doar că împreună cu Nana, nepoata ei de 17 ani. La fel ca Andrea, Dario sau Eduardo, ca­re n-au împlinit încă 20 de ani, a acceptat să muncească în Edin­burgh, cel puțin pentru perioada verii ca mai apoi să se poată întreține în țara ei. Niciunul dintrei cei patru nu știu engleză, nici măcar la nivel elementar, astfel că le-a fost im­po­sibil să se împotrivească în vreun fel deciziilor sefilor, fie că erau le­gate de transferuri, de orele de mun­că sau de salariu. În cel mai apo­caliptic scenariu, o discuție mai a­prin­să ar fi putut culmina, cel pu­țin în viziunea lor, cu o conce­die­re, care i-ar fi adus pe oricare dintre ei, tineri care nu vorbeau en­gleza, în imposibilitatea de a-și găsi alt loc de muncă.

Andrea este din Ecuador. Ochii ei mari și negri, părul brunet și postura serioasă o fac să pară uneori inabordabilă atunci cînd încerci să te apropii prea mult. Dacă re­ușești totuși să fii suficient de prietenos cît să-i intri în voie, o s-o tră­deze vocea copilăroasă și zîmbetul care, atunci cînd și-l ridică din pă­mînt, îi acoperă aproape toată fața. Andrea se numără printre no­ro­coșii care au înțeles că fără să cu­noști măcar puțin limba engleză îți va fi imposibil să reziști aici. Îi pa­re rău că decizia inițială de a lucra în Edinburgh sezonier a împiedicat-o să se înscrie la colegiu atunci cînd a ajuns, în primăvară, și că a­c­um nu poate să urmeze niște cursuri aprofundate de engleză. Face însă eforturi, mai ales atunci cînd o macină panica mai rău, ca să di­buiască suficient din limba asta și să-și găsească de muncă în altă par­t­e. „Vreau ca pînă la anul să fac alt­ceva și să am o viață a mea, nu să muncesc pînă la epuizare cum fă­ceam atunci cînd am venit”, spune Andrea, în timp ce înfășoară strîns o bucată de bandă adezivă în jurul unei pilote mari, rulate ca un cîr­năcior. Pentru că s-au închis ho­te­lurile acum lucrăm, noi trei și An­drea, pentru c-am avut suficient no­roc cît să-i intrăm în gratii șe­fului, cîte șapte ore pe zi, la Aman Hotel. Datoria noastră-i să facem pa­chete cu pilotele și pernele folosite anul ăsta și să le aranjăm frumos, în că­pițe, pe care de cîte ori le privesc zbor cu gîndul la verile călduroase de la mamaia, cînd strîngeam cu toții, fînul și-l aranjam frumos, în mormane maronii. Clișeic însă-i fap­tul că locul acesta în care lucrăm noi e departe de a fi călduros, a­ducînd mai mult a pivniță mare și friguroasă, în care pe lîngă ecou, poți să-ți auzi și răsuflarea tăind zgomotos aerul. După numai o zi, cor­pu­rile noastre încep să cedeze de la frig, eu îmi pierd vocea pentru a­proape o săptămînă, iar Gabriela a­proape că nu reușește să mai co­boare din pat de la răceală. Oricît de multe geci ne-am lua și oricît de multe perechi de șosete flaușate am în­călța nu reușim să mai scoatem ge­rul din oase. Pauza de cafea este una dintre cele mai frumoase mo­men­te ale zilei, dar minutele pînă a­tunci se scurg prea greoi și ne apa­să fiecare nerv. Drumul spre cafenea cotește negreșit către cea mai a­pro­piată farmacie, ca să ne a­si­gu­răm că rezistăm eroic pînă la ora 16.00. La fiecare final de zi numărăm cîte-au mai rămas. Azi, spre exemplu, mai avem doar două zile ră­ma­se de muncă și aproape o săp­tă­mînă de călătorit.

Cert e că pe noi trei ne alină gîn­dul că oricît de mult ne-ar fi tes­tată rezistența asta n-o să dureze la nesfîrșit. Uneori, cînd nu sîntem prea obosite, eu și Aryna ne mai per­mitem luxul de-a coborî în centru, pe Princess Street și să ne plim­băm prin grădinile de un verde per­fect, de la baza castelului. Castelul din Edinburgh este una dintre cele mai apreciate obiective turistice ale o­rașului, mai ales în lunile de vară, cînd se desfășoară Festivalul de artă FRINGE, care sufocă străzile de oameni. Sub forfota orașului, așe­zate la umbra vreunui pom de sub coasta vulcanului unde-a fost clă­dit castelul, închidem ochii și ne visăm și noi regine. În gînd, tra­ver­săm lespezile reci ale clădirii ca­re a fost casa regilor pentru atîtea sute de ani și astfel, preț de o se­cundă, simțim că sîntem și noi parte a Scoției.

Din Africa, prin labirint

După cum reieșea din studiul celor de la Oxford University, cele mai multe dintre asigurările care au fost emise anul acesta, adică a­proape 41%, au fost solicitate de către români și bulgari și tot conform aceluiași studiu, România se află în topul țărilor a căror copii se nasc în Regatul Unit și devin, astfel, și cetățeni englezi.

În marea de latini de la Mannys stau pitiți și cîțiva români, pe care Alejandro, șeful nostru, ni-i face cunoscuți imediat, ca să mă asigu­re că nu sîntem noi singurele ro­mânce. Viorel și Marius sînt frați și stau în Edinburgh de vreo 10 ani. S-au mutat aici cu tatăl lor și cu fra­tele mai mare. Amîndoi au abandonat liceul cînd s-au decis să ple­ce din România. Marius, cel mai mare dintre ei, lucrează de ­a­proape un an la Mannys Cleaners, deși vorbește engleză foarte bine. „Știi de ce-mi place să stau aici, la ei”, îmi zice într-o zi, în timp ce curățam îm­pre­ună o bucătărie. „De exemplu, lu­na asta n-am avut chef să vin două săptămîni. Eram frînt și am dormit aproape non-stop, dar cînd m-am întors s-au comportat ca și cum ni­mic nu s-ar fi întîmplat. Dacă m-aș duce în altă parte ar trebui să stau după program”, zice și apoi își dă jos papucii ca să nu alunece pe po­dea­ua plină de apă în timp ce împinge mașina de spălat vase înapoi lîngă dulap.

Despre nenea Costel știu de la Aryna, din prima ei „deplasare” la un alt hotel. Nenea Costel curăță bucătăriile și, cînd mai dă peste cîte-un român, îl ține de vorbă cît poa­te. E din Roman și după 10 ani la Lon­dra s-a mutat în Edinburgh. N-are mult timp de cînd lucrează aici, așa că nu-i cunoaște pe foarte mulți. Îi place doar că nimeni nu-l con­trolează niciodată și că poate să iasă-n pauză și odată la jumate de oră dacă vrea. Din cînd în cînd, la fel ca Marius, se face nevăzut cîteva zile, dar știe că nu se naște prea multă vîlvă din cauza asta și dacă se întîmplă să se facă, simpla pro­misiune că n-o să se mai întîmple îl salvează. Dacă ar fi să cauți ceva caracteristic românilor din firmă, cel mai probabil ai spune că toți au fost atinși de-o ușoară letargie. Vic­tor zice că asta i se trage din cauza faptului că oamenii ăștia n-au nici cea mai mică idee de ce înseamnă organizarea. La început, cînd a ve­nit aici, se lupta și el cu impulsul de a le explica colegilor săi că une­le dintre strategiile lor de muncă erau fie nefolositoare, fie îngreu­nau mai tare munca în loc s-o ușu­reze, însă treptat, s-a distanțat de dorința de a-i face să înțeleagă toate lucrurile astea și s-a ancorat, după cum ar zice Fernando, în concepția că „lucrurile pot fi făcute prost sau degeaba, atîta timp cît timpul se plă­tește, nu calitatea lucrului”.
Fernando este din Barcelona și după ce s-a despărțit de prima sa so­ție s-a mutat în Regatul Unit. În­tot­deauna binedispus și pus pe glu­me, Fernando și-a asumat repede rolul de tată și bun sfetnic pentru toți copii de la Mannys Clean. Pen­tru că atunci cînd a ajuns aici si­tua­ția lui n-a fost mult diferită față de a colegilor săi de acum, nu-i vine greu să se pună în pielea fiecăruia și să-ți dea cîte un exemplu, du­re­ros pentru mîndrie, de empatie și înțelegere. „Fă-ți o cafea, fetiță, ș-a­poi vii să mă ajuți. Nu-i grabă”, mi-a spus în una din diminețile în c­are am ajuns mai mult tîrîindu-mi picioarele la hotel. În jurul ochilor mei începuseră să se sape șanțuri adînci, pămîntii și zîmbetul îmi de­venise mecanic din cauza oboselii. „Știu, iar te-ai trezit la 5”, adaugă și mă mîngîie părintește pe creștet în timp ce-mi deschide ușa bucătărie de la apartamentele din față. Îna­inte să plecăm, Fernando a fost sin­gurul de la care am simțit nevoia să ne luăm rămas bun. Nici în ul­timul moment nu s-a lepădat de a­pucăturile-i de tată și ne-a scris fie­căreia, pe-un colț de hîrtie găsit pe masă, cîteva cărți pe care e musai să le citim, „ca să înțelegem ce se în­tîm­plă cu adevărat în societatea as­ta”. A fost exact ca-n ziua în care, vorbind la telefon cu fiica din pri­ma căsătorie, rămasă în Spania, ca­re ajunsese peste noapte la spital, îi șoptea părintește: „Lasă, nu fi spe­ria­tă, profită de timpul ăsta și mai citește puțin, fetița mea”. De citit în­să pe noi, el a făcut-o cel mai bine. A reușit să fie înțelept, dar mai ales de toate răbdător și cumpătat. Cînd după o săptămînă de muncă în hotel, doamna Aurora, o femeie rotunjoară, cu ochii de ciocolată, în­că încurca lifturile și etajele și uneori chiar și drumul spre casă, Fer­nan­do o mustra chicotind pe sub mus­tață și-i ruga pe Dario sau pe Pa­trick să nu-și piardă cumpătul cînd, cîteva momente mai tîrziu, a­veau s-o găsească umblînd iar în­curcată pe holuri.

***

În taxiul care ducea la Dor­mano se așternuse liniștea. Evitam să mă uit la Aryna pentru că eram sigură că schimbul nostru de pri­viri ar fi fost suficient de grăitor. Omul îmi ceruse, după o vară în ca­re izbucnirile mele constante le­gate de regulile absurde ale firmei, la superiorii incompetenți și a mo­dului în care erau tratați oamenii, să-i aduc mai mulți oameni la mun­că. Trebuia, deci, să ne prefacem că oamenii nu fuseseră plătiți uneori pentru jumătate din orele pe care le munciseră de fapt și că hotelul nu devenise, pentru cîteva luni, un loc în care erau aduși să mun­ceas­că oameni cu autism, de­ficiență de înțelegere sau cancer, cu care tre­bu­ia să ne descurcăm fără să ne fi pregătit cineva înainte pentru asta. „În rest, voi ce faceți în timpul liber, mergeți la cumpă­ră­turi?”, sparge A­lejandro tăcerea lu­gubră din ma­și­nă și șase ochi tresar ca treziți din somn, țintuindu-l. „E hobby-ul meu favorit”, zice Gabriela și rîdem cu toții, mai mult forțat, ca să dregem situația. În urechi încă îmi țiuie în­trebarea aceea, dar îmi înnăbuș re­pede gîndurile și aleg, din lașitate, să șterg din memorie toate ne­drep­tățile la care am fost părtașă vara asta. Oricum n-aș fi schimbat ni­mic, îmi spun, ș-apoi pe noi ne aș­teap­tă…acasă.

Numele personajelor din re­por­taj au fost înlocuite pentru păs­tra­rea acestora sub anonimat.

Articole similare:

Autor:

Andreea Anton

Șef-departament „Opinia studențească” și studentă a Catedrei de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top