În satul cu trei oameni, Eminescu își scrie uitarea

Pe cărarea care trece prin mijlocul unei poienițe posomorîte, inima ți se oprește în loc mai des decît ți se opresc papucii în gropile pline cu noroi. Mirosul de pămînt proaspăt arat ți se impregnează în nări și accentuează liniștea sugrumantă și sentimentul de uitare. Senzația de pustiu ți se instalează abia după ce treci de prima casă dărîmată și ajungi în ceea ce azi poate fi considerat „centrul satului”, un părculeț de cîțiva metri pătrați, care unește singurele trei case în care mai trăiesc încă oamenii. Poarta îi e zăvorîtă, iar rugina a început deja să se înfrupte din fîșiile subțiri ale gardului de fier. În mijlocul lui, se odihnește un Eminescu înalt de vreo trei metri, care, din priviri, îți devine fără voie gazdă tăcută, și te îndeamnă să te întrebi ce legendă ascunde crîngul adormit de toamnă.

În anul 1950, în comuna Gor­bă­nești, din Botoșani, lua naștere sa­tul „Mihai Eminescu”, care aduna pe atunci vreo 84 de căsuțe. Cu vreo 100 de ani mai devreme, tot acolo, spun oamenii, trăiau boieri autentici, ca­re însuflețeau vatra satului prin ho­rele și jocurile pe care le aranjau. Ne­nea Gheorghe Cojocaru trăiește chiar pe locul unde era moșia boierului Stamatopol, unul dintre cei mai vred­nici oameni ai satului boieresc. Pen­tru că era un iubitor al poeziei, bo­ierul îl avea mai mereu ca invitat al casei pe tînărul Eminescu, care, așa cum reiese și din pozele care stau strajă așezării, a dat numele micului cătun moldovean și l-a însemnat pentru eternitate cu o lirică aparte.

În straiele boierului moldovean

Cum cotești după ultimii co­paci din pădurice, zărești casa lui nea Gheorghe. La poarta cu numărul 1 a satului, te întîmpină un cîine alb, care este vegheat îndeaproape de alți doi, pregătiți și ei să sară în caz de pericol. Poarta de lemn, legată de un țăruș gros, atîrnă greoi și lasă impresia că stă s-o ia la vale spre ca­să. Din ușă, sprijinit în toiag, bă­trî­nelul zîmbește vesel și ne poftește în casă, cu o atitudine domnească ca­re a rămas pesemne dintr-un timp pierdut. Cum intri în camera de zi, pri­virea ți se împiedică de biblioteca din lemn lucios, care strînge sub două ochiuri de sticlă o istorie în­trea­gă. A primit-o de la Consiliu cînd au început să se desființeze așe­ză­rile, odată cu industrializarea, că doar-doar o mai fi cuiva drag să ci­tească și-o să vină să le ia. În față stă, fără doar și poate, o carte de-a E­mi­nului, căci, spune nenea Gheorghe, „tăți au venit pe aici pe urmele lui” și că ei „o să plece, dar el va ră­mî­ne aici”. Satul n-are nici școală, nici biserică și nici dispensar, dar ne­nea Gheorghe n-ar fi vrut să stea în altă parte. Aici s-au născut copiii săi și tot aici a stat de cînd se știe. Chiar dacă e văduv de mai mult de un de­­ceniu, îl are aproape de atunci pe unul dintre băieți. Nu-i place să stea locului așa că a trebuit să-și ia, mă­car la bătrînețe, un ajutor la mun­cit pămîntul, căci moșia boierului Sta­matopol nu s-a scurtat cu timpul.

În urmă cu cîțiva ani, un deputat a încercat să atragă lume în sat și a făcut, pe imaș, festivalul „Floare de salcîm”, cu rapsozi și joc ca în vre­murile bune. „Am numărat și eu mașinile și căruțele cu zurgălăi, erau sigur peste 1500 de persoane”, spu­ne nenea Gheorghe, frecîndu-și mîi­nile a entuziasm. Tare i-ar fi plăcut să mai vină lume în sat, că ei sînt bătrîni și-o să se piardă și să aibă cui să rămînă totul. Și-n plus, nu l-ar fi supărat deloc să mai îm­păr­tă­șeas­că și altora povestea poetului, căci vor­ba-i bucuria care-l înseninează cel mai tare. Are tenacitatea unui șco­lar și agerimea nu pare să-i fi fost îmblînzită de ani. La umbra bus­tului eminescian, clădit aici în 1995, cu un an întîrziere față de aduce­rea curentului electric, ne proiectează gesticulînd toată harta satului, fă­cîn­du-ne capetele să se întoarcă haotic spre valea în care era școala care-i acum ruină sau spre nucul sub care odată era cooperativa. Chiar dacă parcul i-a devenit o imagine firească, încă se mai adăpostește în zilele cu soare, pe una dintre băn­cile colorate în galben sau roșu și face cîte-o incursiune prin vremu­rile pătate de urmele lui Marx, Le­nin sau Stalin, după care îngînă, mai mult ca pentru sine „Cinste co­mu­niș­tilor!”.

Cucul se-ascultă în vie

În căsuța albastră, notată cu nu­mărul cinci, o ironie dureroasă a fap­tului că satul adăpostește cu două suflete mai puțin, stă tanti Adela. Cu baticul roz și capotul verzui des­chis, se potrivește de minune în funda­lul hippie pe care l-a căpătat curtea. O pînză verde închis unește cele do­uă case bătrînești și ține dos de ploaie cîtorva găini speriate și unui fri­gider alb, vechi, proptit în gard. La poartă a făcut sălaș pentru o rulotă albicioasă, în care se adăpostesc, pe timp de vară, un cuplu de pensio­nari de la oraș, care vin să-și luc­reze pă­mîntul din spatele casei Ade­lei. Este cea mai veselă perioadă a ei, căci are pe cine să mai viziteze și are cui face cafeaua dimineața. În rest e mai mult singură, n-are cu cine să se ia și nu prea se-ncumetă să trea­că pajiștea spre moș Gheor­ghe de frica celor trei cîini.

Are 9 copii și 23 de nepoți și știe exact unde și ce învață fiecare în par­te. O bucură cel mai mult să vor­bească despre ei și ține morțiș să mai strecoare cîte-o vorbă despre vreo unul, indiferent despre ce-ar zice. As­ta o face să mai uite de tristețe și de boală. „Acum, la bătrînețe, tare bine ar fi să mai fie și alte suflete pe aici, că dac-o fi să-mi fie rău, nici salvarea nu vine”, spune tanti Adela și privește cu jind la pozele care aco­peră unul dintre pereții casei. Ma­jo­ritatea sînt de anul trecut, din mar­tie, cînd și-a sărbătorit ziua de naș­tere odată cu nepotul Ovidiu și nora sa și-a ținut morțiș să-și umple ca­sa cu ele, așa c-a făcut cîte una cu fiecare în parte. În mijlocul lor stă un ceas rotund, auriu, astfel că timpul ei pare să se fi oprit în loc și să se fi transpus în imagini.

Pe timp de iarnă se mută la o fa­tă de-a ei din Botoșani, pentru că se teme c-ar putea să i se facă rău și ni­meni n-ar ajunge la ea. În sat nu este deloc apă, așa că nepoții care mai sînt prin Tomești, satul de lîngă, vin din cînd în cînd să-i facă pli­nul. Cei ca­re-s plecați departe, n-o lasă nicio cli­pă să creadă c-ar fi uitat-o și-o sună mai mereu să-i aducă a­minte că în­că-și amintesc c-au cres­cut în cele do­uă brațe, acum atît de însemnate de viață. Unul dintre nepoții mai mici, Ștefănel, face școa­la de muzică, și l-a rugat vara asta să-nvețe și să-i mai cînte din cînd în cînd, așa cum cîntă ea uneori prin vie, cînd culege stru­gurii: „Cucule cu pene verzi/ Ce tot cînți tu prin livezi/ Cîntă și-n livada mea,/ Să văd cui o rămînea”.

Anii se măsoară în lacrimi

La vreo 200 de metri mai încolo, chiar înainte de placarda cu nu­mele satului, este casa lui moș Traian. L-am găsit crăpînd lemne în curtea din față, alături de doi băiețași pe care-i plătise. „Copiii sînt prin Bo­to­șani, vin o dată pe lună, dacă ai nevoie de ceva tre’ să scoți din buzunar”, spu­­ne nenea Traian cu lacrimi în ochi în timp ce strînge în palme o mă­nu­șă pe care o folosise ca să se fe­reas­că de frig. Stă în satul „Mihai Emi­nescu” de 15 ani și dintotdeauna a fost singur aici. Are 76 de ani, dar nu se poate ab­ține să nu deretice prin curte, mai ales acum că înghețul e aproa­pe. Îi place aici, e liniște, dar în ochi i se văd lacrimi de fiecare dată cînd scru­tează cu privirea pustietatea din jur. „Cîteodată nu ești bucuros de ani”, spune tremurînd și își așază că­­ciu­la mai bine pe cap. Se mai uită îm­prejur înc-o dată, apucă o bucată de lemn și se apucă iar de treabă, ca și cum ar vrea să uite c-am răs­colit o realitate pe care-o simte me­reu.

La ieșirea din sat, chiar în cru­cea drumului, un cîine stă tolănit spe­rînd să prindă totuși vreo rază de soare. Pe de o parte și pe alta a dru­mului sînt numai fîșii de cîmpie ara­tă și undeva, mai în fund, o casă a­pro­ape dărîmată. Eu încă o pot auzi pe tanti Adela cîntînd în spate la vie: „Cîntî și-n livada mea/ Oare cui o rămînea?”.