Femeia care nu dă catalogul pe epoleți

Lucia-Gabriela Munteanu a visat dintotdeauna doar cărți, bucăți de cretă și copii cu cărțile în față. Era sigură că să fie profesoară este vocația sa, o „joacă de-a adevărul și de-adevăratelea”. Chiar dacă statul i-a pus cu forța pușca în mînă, obligînd-o să facă armata, nu a renunțat să spere că va ajunge, într-o zi, la catedră.

Gabriela a ştiut încă din clasa a IV-a că vrea să devină profesoară de Limba română, cînd a început să le țină lecții animalelor de pluș din casă. Cu toate astea, în 1974, pe cînd era încă studentă, a fost obligată să intre în prima serie de instructaj militar. O dată pe săptămînă, facea cursuri de cinci-șase ore, unde i se vorbea despre arme, cîmp de luptă și disciplină. „Aveam subiecte, programă, dar și elemente practice”, povestește în timp ce își potrivește pe deget inelul negru, în formă de trandafir. A mers la instrucție, unde a învățat să mărșăluiască și a tras cu arma pe Șorogari și pe Bahlui. Fiecare activitate era serioasă, strictă, iar pentru participare, Gabriela a primit livret de subofițer în rezervă. Instrucția militară a durat un an sau doi și a pornit de la o idee de-a lui Nicolae Ceaușescu de a pregăti și divizii de fete, care la nevoie să poată servi patria, pe cîmpul de luptă sau la birou. Pentru Gabriela, armata n-a fost însă niciodată o opțiune, căci fiecare zi petrecută la cursurile despre arme o făcea să se gîndească mai mult la cum avea să îi fie viața dacă într-o zi s-ar trezi la catedră.

În armată, grupa sa era formată din toate colegele cu care în facultate învăța româna, iar de ele se ocupa o locotenentă „blondă, frumoasă, tunsă scurt, zîmbăreață, care mai și glumea uneori” și care accepta să mai facă pauze și să mai stea de vorbă. Locotenenta era o femeie prietenoasă, iar colegele o făceau să se simtă mai bine, însă număra zilele pînă cînd avea să termine, pentru că toate astea nu se potriveau cu pasiunea ei. „Nu voiam să mă angajez, simțeam că nu voi răspunde prezent la o posibilă concentrare”, spune Gabriela, în timp ce dă dezaprobator din cap.

Își amintește că pe atunci, Nicolae Ceaușescu era un fel de lider mai puțin supus Moscovei și avusese diverse relații cu Franța și cu Anglia. Politica sa „atrăsese” de partea lui Occidentul, care îl vedea ca pe un „comunist cu fața umană”. El s-a impus invadării Cehoslovaciei din 1968, fiind considerat un curajos în lagărul țărilor de la Varșovia și a spus trupelor sovietice că războiul poate fi pereceput ca un act de agresiune. Dacă totuși s-ar fi stîrnit vreun război, Gabriela se gîndea să facă rost de un certificat medical care să o „elibereze” de datoria față de țară.

În comunism călătorești doar prin cărți

Să se opună comunismului a învățat din familie. Părinții săi nu erau membri de partid, iar ea s-a născut cu radioul Europa Liberă, pe care l-a ascultat zeci de ani. Nu îi plăcea să folosească apelativul „tovarăș”, pentru că în sufletul ei simțea și spera că acest regim totalitar va dispărea. După ce-a terminat armata și facultatea, s-a căsătorit cu Eugen Munteanu, filolog și lingvist, tot un iubitor al limbii, după care s-a angajat ca profesoară. În casa lor, radioul era „agățat cu o sîrmă de calorifer”, fiindcă doar acolo avea semnal și ascultau Europa Liberă, care era transmis de la München. Abia aștepta să îi audă pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca prezentînd emisiunea Teze și antiteze, înregistrată la Paris. Cu ajutorul lor, se simțea liberă, neîncătușată de zidurile comunismului care o opreau să aibă pașaport și să plece din țară, să călătorească, să vadă filmele la modă sau să aibă formația The Beatles pe disc. „Patria mea era ocupată de oamenii acestui regim și nu aveam de gînd să îi servesc, să stau cu pieptul deschis în fața rușilor. Nu aveam să fiu militar”, povestește în timp ce își împrăștie buclele pe spate. Așa că s-a prins strîns de lucrurile mici, care să-i țină speranța aprinsă. „Pentru mine a fost o șansă Europa Liberă. Ascultam muzica momentului, aveam un univers paralel, plin de speranță”, adaugă surîzînd.

„O minune de om” la catedră

Cînd și-a văzut profesorul de Limba română în primul an de gimanziu, un domn impunător, serios, sever, dar „o minune de om” care îmbina indulgența cu exigența și care le dădea de rezolvat exerciții de gramatică, a simțit că „e frumos să fii profesor de română”. I se părea că e un bărbat cult, generos și care știe foarte multe. Acestă dorință nu a părăsit-o niciodată, iar fiecare cadru didactic pe care l-a întîlnit o făcea să fie mai sigură că va reuși să fie un îndrumător bun pentru elevi, chiar mai priceput decît cei de care a avut ea parte. „Nu am avut profesoară de română. M-aș fi putut compara altfel. Eu sunt acidă și mi se pare că am mai multă vocație decît cei doi profesori bărbați pe care i-am avut”, spune doamna Gabriela surîzînd și aranjîndu-și părul, în timp ce-și plimbă privirea prin bucătăria slab luminată. E blondă, cu părul de lungime medie, buclat, iar cînd zîmbește, buzele roșii lasă să i se vadă niște dinți strălucitori. Și-a început cariera didactică la Școala Generală Nr. 25 din Iași. „În primii ani de învățămînt, plîngeam noaptea fiindcă nu știam bine lecția, deși am fost o studentă remarcabilă”, spune în timp ce privirea îi stă fixată într-un punct.

Deși a ajuns la catedră cînd țara încă se afla în comunism, Gabriela spune că doar acolo, printre copii, a trăit într-o epocă a „dezghețului”, unde putea preda exact cum și-a dorit și cum o face acum. Îi era frică să sară peste textele comuniste pe care le găsea în manual, dar nu le aprofunda. Prefera să facă mai mult exerciții de gramatică, să îi învețe pe copii tot ce aflase ea din cărți. După 1989, cînd a început să călătorească, le prezenta elevilor albume de artă, le povestea despre alte părți ale lumii, le vorbea despre teatru și muzică.

Deși soțul său este profesor universitar, Gabriela mărturisește că nu ar vrea să renunțe la copiii de gimnaziu și liceu. „Cînd am venit prima dată la Școala Normală (nr. red. Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” Iași de astăzi), m-am îndrăgostit. Îmi place să lucrez cu viitorii învățători și educatori chiar dacă nu toți vor profesa”, spune Gabriela. Între tineri se simte liberă și veșnic neobosită, iar energia lor o motivează să vină zi de zi la școală și să descopere noi moduri de a-i învăța.

Dacă într-o zi ar fi obligată să renunțe la postul de profesoară, spune că i-ar plăcea să își întemeieze o școală privată, ori să creeze o societate, la fel ca „Junimea”, unde să se întîlnească cu elevii. „Îmi place să muncesc orice, numai militar să nu fiu”, spune rîzînd, în timp ce-și netezește fusta albastră. Dar Gabriela plănuiește să rămînă la catedră „cel puțin 100 de ani”, după cum zice glumind, ca să se asigure că și alte cîteva zeci de generații o să-l pomenească pe Eminescu măcar o dată pe an, la școală, mîncînd un pahar de colivă în fața clasei.

de Andreea Cibotariu