Femeia care-a învățat să zboare

Povești fără timbru Niciun comentariu la Femeia care-a învățat să zboare 8

„Așa mi-o dat Dumnezeu. El n-are nici o vină”, oftează Mona. Se uită în­cruntată la copilul care doarme pe pa­tul din bucătăria mică. „El n-are nici o vină. Nici eu n-am”, și se duce să-l tre­zească. Azi a vrut să și-l ia de pe cap. Și pe el și „pe toată lumea” odată cu „po­va­ra mică”. Dar copilul n-a vrut să stea locului, la vecina Monei, cu care bîr­feș­te uneori la gard. „E alintat. Nu­ma’ după mine se ține. Nu se poate. N-o să se facă nimic în viață”. Gîndul ăs­ta nu-i dă pace de ceva vreme. Se teme să nu a­jungă rău, „ca mine”.

Acum patru ani, pe cînd avea doar 13, a rămas gravidă cu bărbatul care vin­dea cauciucuri cu taică-su, în bazar. „N-am știut prea bine ce am. Îmi era rău și greață, de nu mă putea ține pe picioare”. Ține minte și acum chipul doctorului care i-a spus tre­mu­rînd că e prea tîrziu pentru avort. „M-o dus la bazar mămica și o cumpărat o ca­dă. O pus-o după grajd și mi-o zis așa: «Da­că ai fost proastă, proastă să rămîi. Cînd îți vine sorocu’ te bagi aici și taci. Nu cumva să urli»”. A născut do­uă luni mai tîrziu, în spatele casei, ajutată de două vecine.

Blestemul, o povață

Mă privește senin. Nu tresare, nu suspină. Doar oftează uneori și înjură în pumn. Apoi își face cruce și spune în­cet „iartă-mă Doamne”. Crede că pă­catele i-au fost deja iertate toate, „că nu mi-am dat copilul, de asta”. S-a dus cu băiatul la spital cînd avea trei luni, și atunci asistenta a luat-o deoparte și a sfă­tuit-o să renunțe la el, fără să facă ma­re vîlvă. „M-am dus acasă plîngînd că mi-am lăsat copilul la spital și că trebuie să-l ia o familie, că nu mai e al meu”. A doua zi de dimineață s-a în­tors la maternitate și a luat copilul fi­rav acasa. N-a apucat să calce bine pra­gul, că maică-sa i-a și spus ca n-are de gînd să-l crească. „Am învățat să cînt, să cos, să cîrpesc. De toate”.

Mona rîde și îmi povestește cîte a pățit cu Andrei, „cînd era mic tare”. Într-o noapte s-a dus în dormitorul mai­că-sii și i-a zis să-l vegheze că ea ar vrea să iasă la discoteca din sat. „Nu stau mai mult de o oră”, dar a ajuns în curte abia în zori. „Am văzut ușa des­chi­să și mi-o înghețat inima”. Copilul ei de un an jumătate stătea culcat în co­tețul porcului, lipit cu spatele de scroa­fa cu pui abia fătați. Atunci a spus că e ultima oară cînd îl scapă din ochi. Cîteva zile mai tîrziu a plecat în vizită la o vecină, să-i ducă niște lapte și clătite. „Păcatele mele… Cînd am intrat în casă și l-am văzut pe ăsta mic că să să bea din canistra de unde fă­ceam săpun. Acolo țineam sodă… Fe­rească Domnu’”. S-a speriat atît de ta­re încît a hotărît să ia copilul peste tot pe unde mergea. „La o școală unde e­ram femeie de serviciu, în vizite, la ba­­zar, la piață”. Numai în biserică nu in­tra cu el, de rușine. Se strecura pe poar­tă seara, cînd știa că preotul nu o vede. „M-o batjocorit odată la spovedanie. Vai ce mi-o făcut. M-o aflat tot satu’ că umblu aiurea”.

Fuga de ocară

Patru ani au trecut „ca orele”. S-a mutat departe de casa mamei, „să nu mă mai ocărască nimeni”. A plecat cu un bărbat pe care nu-l iubea defel. I-a făcut un copil și l-a rugat să plece la muncă în Italia, pe șantier, ca să se descurce mai bine. „Da’ el o zis că nu plea­că pînă nu îl înțărc și pe ăla mic. Uite așa o mîncat mămăligă de la două luni. Ce să-i fac?”. Cu banii primiți a cumpărat o vacă, un porc și zece găini. S-a așezat la casa ei și și-a așteptat băr­batul să se întoarcă și să o ceară de ne­vas­tă. Dar de la el a primit doar o scri­soa­re în care spunea că el se însoară a­colo, cu o italiancă bogată. „N-am plîns. M-am pus așa o noapte și m-am gîndit că trebuie să-i cresc copilul lui și pe al meu. Și m-am apucat de țesut și de vîn­dut cuverturi și lapte”.

Astă vară s-a procopsit și cu cei doi copii ai vecinei de vizavi. „Mi i-a lăsat mie cît e ea plecată la muncă. Îi țin și pe ei. Îmi trimite bani mai mulți decît ar fi nevoie. Așa e aici între noi. Ne lăsăm copiii unele la altele. Ne aju­tăm între noi”, îmi spune zîmbind. Cre­de că nu s-ar fi descurcat fără băr­ba­tul care a părăsit-o și fără femeile din sat. Cînd rămîne singură citește cărți de povești, ca să aibă ce le spune la cul­care. Numai uneori îi fug gîndurile aiu­rea. „N-am timp să mă gîndesc”, îmi șop­tește și mă invită la masă. „Unde e loc de atîtea guri mai e loc de una”, rîde Mona.

Se trage mai lîngă sobă și uită puțin de mine. „Știi ce e frumos cînd ai copii? Că-i vezi cum cresc așa mari și frumoși. Și te gîndești că e al tău, că l-ai făcut tu. Și mai e ceva… Nu ai ne­vo­ie de nimeni ca să-i crești. Cresc sin­guri nu trebe să le pui apă”.

Adriana ZĂVOI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top