Agenți de rasă 007

„Între ei se leagă o relație puternică și așa este și firesc. Dacă eu mă agit în jurul cîinelui, el o să sară pe mine, dar dacă stăpînul lui îi spune să stea locului, el chiar așa va face”, îmi spune Mihai, locotenent colonel în cadrul Jandarmeriei Iași. Jandarmeria din Iași are șapte astfel de agenți și toți sînt de intervenție, adică atunci cînd un om devine agresiv, cîinii simt și, la comanda stăpînului, atacă. Pînă acum, aceștia nu au fost folosiți pentru a face rău unui om, ci doar pentru intimidare. Însă atunci cînd vin sărbătorile importante, jandarmii își curăță costumul, își iau loialii parteneri și ies în lume, unde, de cele mai multe ori, primii care le ies în față sînt copiii. „Să vezi cum îi iau și scutură de urechi sau se urcă pe ei și cîinii nu spun absolut nimic”, mă lămurește Mihai, un bărbat trecut de 40 de ani, proaspăt ras, pe fața căruia se schițează, din cînd în cînd, cîte-un zîmbet larg.

În cei 22 de ani de cînd este jandarm, Gheor­ghe, un bărbat solid, de pe fața că­ru­ia iese în evidență o mu­s­tață de cu­loa­re brună, cu părul tuns scurt și cu pri­vire ageră, s-a apro­piat și a avut în grijă șase cîini, iar acum, de aproa­pe patru ani, o are pe Hera. „Cu pe­nultimul cîine, Dona, am le­gat o re­lație de zece ani, însă ea de­venise prea bătrînă și am fost ne­vo­it s-o pre­dau la institut, acolo unde medicii au grijă de cîinii scoși din func­țiu­ne”, îmi spune Gheorghe. De fie­ca­re dată cînd pronunță numele cîine­lui i se formează un nod în gît și se oprește. Tot el povestește că a avut no­roc și nu și-a dat cîinele la moar­te sigură, fiindcă, între timp, apă­­ru­se Protecția Animalelor și cîi­nii nu mai erau eutanasiați cînd ie­șeau la pensie, ci erau dați în grijă u­nor per­soane care îi tratau și din punct de vedere medical. Nu ră­mî­ne cu gîndurile în trecut și în­cear­că să uite de ei însă Mihai îi tre­zeș­te cîteva a­mintiri despre Dona, cîine­le cu ca­re Gheorghe a împărtășit cele mai mul­te momente din viața lui. „Hai, mai știi cînd eram la stadion și tu erai cu Dona? Erau pe acolo cîțiva copii care tot înjurau și tu i-ai făcut semn cîinelui să latre, iar ei s-au spe­­riat. Îmi amintesc că le-ai spus că Do­na nu suportă vorbele urîte și ei au tăcut. Chiar au crezut”, adaugă Mihai în timp ce pe fața lui se schițează cîteva zîmbete care se termină de fie­care dată cu un rîs zgomotos. Gheor­ghe privește în pă­mînt, surîde și el, fiindcă îmi spune că și acum îi a­par în fața ochilor fețele speriate ale celor de pe stadion, însă, în același timp, o vede și pe Dona. „Nu ai cum să nu-i iubești”.

De la inocență la agresivitate, în patru luni

În Iași sînt doar șapte cîini și toți fac parte din aceeași categorie – sînt de intervenție. Încă de cînd este pui, mamiferul, de obicei ciobănesc ger­man sau lup, așa cum este de­nu­mit în popor, este ales și dat în grija unui jandarm. Noul lui stă­pîn în­cepe să lege o relație cu acesta, se cunosc și, printre plimbări în parc, cîinele este obișnuit cu lesa și cu zgar­da. După a­ceastă perioadă, urmea­ză testul final prin care trece orice agent canin. La Sibiu, la Centrul Chi­no­lo­gic, cîinele este dresat timp de alte pa­tru sau șase luni, iar stăpînul acestuia sau conductorul, așa cum este nu­mit, trebuie să stea cu el la Sibiu și să asiste la dresaj. În funcție de specia­liza­rea pentru care este pre­gătit, cîinele par­ticipă la un antrenament intens, astfel, pentru a deveni un agent de in­ter­venție el trebuie să învețe cum să fie și agresiv și as­cul­tător. Da­că el va fi folosit pentru gă­si­rea unor bom­be sau cadavre, acesta o să fie instruit să fie calm, să pă­șeas­că lent și să aibă simțul mirosului foarte bine dezvoltat. „Mer­gem împreună să dăm examenul. Aici es­te un cuplu chinologic (n.r. cuplu dresor – cîine, chinologia însemnînd înrgijirea și dresajul cîinilor). Nu putem să ne dăm proprii căței către un alt dre­sor, fiindcă el trebuie să se obiș­nu­ias­că cu noi, să ne cu­noas­că cît mai bine și să ne asculte”, ada­ugă Gheor­ghe. Îmi spune că pentru el cîinele este precum un copil și a­tunci cînd vi­ne timpul el trebuie să înceapă școa­la. „Un an din viața u­nui om în­seam­nă șapte ani din via­ța unui cîine. Cum un copil merge la școa­lă de la șapte ani, așa și animalul în­ce­pe școala tot la șapte ani”, mă lă­mu­rește plutonierul în timp ce-și des­chide mîinile și arată spre cele trei mamifere prezente în parc.

Un cîine precum Hera care este pregătit să intervină în grupurile mari de oameni și să facă ordine este învățat de mic să devină agresiv, dar, în același timp, și ascultător. Hera, atunci cînd vede un om care dă din mîini și din picioare și care mai și țipă, devine nervoasă și vrea să sca­pe din lesă și să se îndrepte spre per­soana respectivă. Dacă, între timp, bărbatul sau femeia s-a calmat, Hera aruncă doar cîteva priviri agere și, la cea mai mică mișcare bruscă, este pregătită să sară. Gheorghe își stri­gă colegii și le spune că ar trebui să înceapă antrenamentul. Se aliniază toți trei în partea dreaptă cu cîinii lîngă ei, iar, în fața lor, apare atentatorul care are ca obiectiv enerva­rea cîinilor. Acesta are pe unul din­tre umeri un manșon roșu și gros. Atunci cînd săpînul desface cîr­li­gul de la lesă, cîinele aleargă spre jandarmul care joacă rolul agresorului și își înfige colții în manșon. Deși atentatorul ridică mîna și chiar în­cepe să alerge, cîinele se ține cu for­ță de bucata de material și nu îi dă drumul pînă cînd stăpînul lui nu vine lîngă el pentru a-i da comanda să se liniștească.

O relație cu mușcături

În timpul antrenamentelor sau din cauză că unii cîini nu-i re­cu­nosc pe ceilalți colegi ai stăpînului au loc și incidente. Gheorghe îmi spune că cea mai gravă mușcătură pe care a avut-o a fost una pe mîna dreaptă. Pune totul pe seama manșonului care, din cauză faptului că era mai vechi, a căzut de pe mîna lui. Era la antrenament cu un cîine care a să­rit deodată asupra lui, cînd i-a dat jos materialul de pe mînă și apoi a să­rit a doua oară, iar în acel moment ,, mai mult din instinct, a întins mî­na și cîinele l-a mușcat. Se uită la mî­na lui, care mai are cîteva zgîrieturi, și îmi zice că a fost doar o gre­șeală și că el nu are cum să se su­pe­re. „Sau a mai fost și atunci cînd e­ram noi la Palat și tu făceai pe a­ten­tatorul. Erai și un actor foarte bun, de­oarece cîinele chiar a cre­zut că ești agresiv și a sărit pe tine”, ne spune Mihai, colegul lui Gheorghe. Apoi locotenentul își îndreaptă pri­virea spre mine și îmi zice că me­se­ria a­ceasta este și foarte fru­moa­să, fiindcă ai un coleg foarte loial ală­turi de tine, dar și grea, căci totul necesită mult timp. Tot în dreapta noastră, stă Iri­nel, un bărbat pe sub ai cărui șapcă pe care stă in­s­cripționată stema României ies fi­rele de păr alb. El are în grijă un cîine de sex masculin de numai doi ani, pe care îl strigă Max. „Eu sînt în sis­tem de 20 de ani, însă acesta este pri­mul cîine de care mă ocup. A fost greu, la început nu știam cu ce se mănîncă treaba asta, dar am în­vă­țat și eu pe parcurs”, po­ves­teș­te Irinel în timp ce lîngă el, Max se ridică în două labe și își unește cu rapiditate și cu și mai mult zgomot dinții. Nu înțelege ce se întîmplă în jurul lui și devine agresiv.

„Eu de exemplu nu mă bag peste cîinele lui că s-ar putea să mă ha­leas­că”, îmi spune Gheorghe, parcă avertizîndu-mă să nu mă apropii și mai mult de Max. Mihai intervine și îi întreabă pe colegii lui dacă a­cum le mai este frică și de alți cîini. „Nu ai de unde să știi cum e fie­care cîine, deși se spune că după ce ai fost mușcat o dată de un cîine, poți să spui, cu adevărat, dacă îți mai este frică sau nu”, adaugă Gheorghe.

Botezul și numele cu aceeași literă

În fiecare an, Centrul Chinologic de la Sibiu primește cereri de la mai multe inspectorate din țară, iar dre­sorii de acolo se ocupă de pre­gătirea animalelor. Toți puii fătați într-un an primesc un nume care trebuie să înceapă cu litera stabilită în anul res­pectiv. Cîinele lui Gheorghe este tre­cut în acte Odaba, fiindcă cînd a apă­rut pe lume, acum șase ani, litera adoptată a fost O, însă el a preferat să o strige Hera. Îmi spune că aici, fiecare are libertatea lui de a-și stri­­ga cîinele, colegul cel mai loial, așa cum vrea.

Cîinii din jur sar neliniștiți, fi­ind­­că în fața lor, un coleg de-al lui Gheor­­ghe, o face pe atentatorul și scu­tură în fața animalelor man­șo­nul roșu. În scurt timp, unul dintre jandarmi dă drumul cîrligului de la lesă și cîi­ne­le aleargă și sare direct cu gura în ma­terialul roșu. Nu-i dă dru­mul nici a­tunci cînd atentatorul ri­dică mîna sau chiar cînd începe să alerge. Stă­pî­nul animalului vine lîn­gă el, îi spune pe un ton rigid să elibereze materialul, însă abia a­tunci cînd persoana care joacă rolul unui om agresiv se cal­mea­ză, cîinele renunță și se duce spre locul din care a venit. Cumulat, cîinii trebu­ie să lucreze două ore în fie­ca­re zi, însă au și pauze de joacă sau de relaxare. La final, sînt duși în cuști și lăsați acolo peste noapte.

Mihai mărește pasul, trece de gar­dul rupt și începe să urce dealul. Din urma noastră, Hera dă să vină după noi, însă Gheorghe intervine i­mediat. „Hera, șezi!”, se aude un e­cou în parc. Cîinele se întoarce la an­trenament, căci libertatea de a hoi­nă­ri pe străzi nu-i pentru ea și alta este munca ei – apărarea oameni­lor de oameni.