Drumul spre Cannes trece prin tunelul groazei

Puterea de creație sfidează orice regulă atunci cînd pasiunea pentru un lucru te face să renunți la tot ce credeai pînă atunci că te face fericit. Acest lucru l-a îndemnat pe rădăuțeanul Adrian Țofei să renunțe la teatru și să se apuce de adevărata dragoste, cinematografia. Împletind rolul de producător, regizor și actor, el a stat izolat timp de doi ani pentru a realiza filmul „Be My Cat: A Film for Anne”, care a cîștigat premiul pentru cel mai bun film din 2015 la „A Night of Horror International Film Festival” din Sydney, un important festival de filme horror din lume. Pe lîngă acesta, la începutul anului 2016 producția a fost nominalizată la Cannes.

În ochii lui Adrian se aprinde o flacără întreținută de gesturile lar­gi și de cuvintele pe care le rostește cu atîta pasiune atunci cînd îmi poves­tește despre meseria sa. „Actorul tre­buie să fie un creator nu un imitator. Dincolo de acel cerc restrîns se află mii de oportunități și trebuie doar să riscăm totul, să ne avîntăm cu capul înainte în necunoscut”. Pu­loverul de un albastru șters îi evi­dențiază paloarea feței și cear­că­nele de la ochi, semn că a stat pînă tîrziu să lucreze.

Născut și crescut în Rădăuți, Adrian îmi mărturisește că, pe cînd era doar un pui de om, îl pasionau științele exacte, făcea tot felul de ex­perimente prin casă, iar visul său era să devină tehnician electro­teh­nist, nici nu se gîndea că va ajunge actor. „Țin minte că în pauze eram retras, dar cînd se suna mergeam în fața clasei și începeam să fac tot felul de roluri, făceam un fel de stand up comedy și toată lumea rîdea. La mo­mentul acela făceam asta doar ca să mă distrez”, îmi povestește acesta. Imediat după Revoluție cînd în­că CNA-ul nu exista pentru a pune diferite producții la ore potrivite, filme precum „Psycho”, care erau di­fuzate la orele dimineții, sau scena balului din „Carrie” i-au servit drept inspirație mai tîrziu pentru a-și rea­liza propriul său film de groază.

Mama sa a fost cea care l-a încurajat să se uite prima dată la un film de groază și, povestindu-i diferite producții pe care le-a văzut în tine­rețe, i-a insuflat astfel dragostea pentru cinematografie și l-a făcut să meargă pe această cale.

Acesta îmi spune că a avut o re­ve­lație cînd a văzut prima dată la te­levizor un film de genul acesta. În loc să se sperie ca orice copil, el a fost atras de modul în care a era reali­zat și de efectele speciale. „Mi s-a ridicat părul pur și simplu. Cred că atunci s-a deschis pentru mine un nou capitol în viață și am început să văd foarte multe filme”. Cînd a mai crescut, bărbatul obișnuia să meargă în sălile care dispuneau de conexiune la Internet și urmărea mereu care sînt capodoperele cine­­matografiei. Iar cînd timpul și ba­nii nu îi permiteau să meargă la ci­nema, își cumpăra reviste cu pro­gra­me pentru a putea să vadă în ce zile sînt date acele filme pe TV.

Mama sa a fost cea care l-a încurajat să se uite prima dată la un film de groază și, povestindu-i diferite producții pe care le-a văzut în tine­rețe, i-a insuflat astfel dragostea pentru cinematografie și l-a făcut să meargă pe această cale. A urmat cur­surile Facultății de Arte la Uni­ver­sitatea „Dunărea de Jos” din Galați și mai apoi un master în domeniu la Universitatea „Spiru Haret” din București. Chiar dacă studia de di­mineață pînă seara, iar weekend-urile și le petrecea perfecționîndu-se, rădăuțeanul îmi povestește că perioada facultății a fost una dintre cele mai frumoase din viața sa. „M-am trezit că eram singur, nici nu am reușit să îmi fac prieteni sau iubită pentru că toată chestia asta îmi ocupa tot spațiul și toată energia”, îmi mărturisește acesta.

Tînărul este regizorul, actorul și producătorul propriilor filme.

Deși a regizat și a jucat în nume­roase piese de teatru, Adrian nu s-a simțit niciodată pe deplin mulțumit de sine, avea atîtea de spus și de transmis încît publicul restrîns de la teatru nu îi era de ajuns pentru ce voia el să arate. „Am lucrat la un spectacol intitulat «Monstrul», scris, produs și regizat de mine și la final a fost selectat la Festivalul Unidrama din Târgul Mureș. Acolo a fost cea mai bună performanță acto­ricească a mea, am venit de cinci ori la a­pla­uze și lumea mă felicita în lacrimi”. Emoția de atunci i-a adus amin­te de o pasiune mai veche pe care a lăsat-o în urmă de ceva ani. „Am zis gata, las teatrul și arăt întregii lumi prin filme ceea ce vreau să transmit”.

Cinematografia naște monștrii

Se afla în București cînd a avut revelația de a face primul său film, dar pentru asta avea nevoie de banii care nu-i ajungeau cîteodată nici de chirie și nici de mîncare. „Erau zile în care mîncam doar margarină cu pîine”. Adrian îmi mărturisește că aceste lucruri l-au făcut să se mute înapoi în Rădăuți cu mama sa. Do­rea să economisească bani, dar în primul rînd a făcut acest lucru pentru a descoperi psihologia persona­jului pe care voia să îl interpreteze, pentru a intra cît mai bine în pielea lui deoarece filmul este „despre un tip ciudat și izolat care se filmează cu o cameră pentru amatori, trans­mițîndu-i un mesaj lui Anne Hathaway ca să o convingă să vină în România și să facă un film cu ea”. El reușește să păcălească niște actrițe din România să joace, le spu­ne că e regizor și începe să facă niște experimente pentru a vedea Anne cît de bun regizor este, „dar lucrurile scapă de sub control destul de rău”. Pentru a interpreta rolul cît mai bine, Adrian s-a izolat aproape doi ani în casă timp în care a căutat să învețe toate etapele realizării și promovării unui film de la zero.

Îl întris­tea­ză și faptul că oamenii, spune el, s-au obișnuit cu „varza americană” care ne este servită mereu, unde e­xistă cîte un om pentru orice lucru și nu mai apreciază producțiile fă­cute de o singură persoană.

„E minunat să vezi că după atîta muncă «Be My Cat: A Film for Anne», a cîştigat premiul pentru cel mai bun film din 2015 la „A Night of Horror International Film Festival” din Sydney, cel mai mare festival de filme horror din Australia şi unul dintre cele mai importante din lu­me”, se uită gînditor pe perete și în­cepe să îmi descrie toate concursu­rile la care a participat.

Povestea filmului, modul simplist în care a fost realizat, fiind și pri­mul film found footage (n.r. pse­udo-documentar) realizat vreodată în România, i-au adus premii și la festivalul Fantasporto International Film Festival din Portugalia, în România la TIFF, în Anglia, la Bram Stoker International Film Festival, în America de Sud la Zinema Zom­bie Fest din Columbia şi în Spania la Torremolinos. „Acum cînd îmi văd filmul, ce contează cu adevarat e feedback-ul primit de la spectatori, reacțiile lor directe din timpul proiecției. Oricum pentru mine ma­ma rămîne cel mai mare fan al meu. Prima dată cînd a văzut filmul a rîs și a spus să îi pun subtitrare că i-a plăcut, dar nu a înțeles nimic deoa­rece era în engleză, a spus că i s-a părut ca un fel de experiment”, își amintește acesta.
Succesul l-a făcut pe Adrian să fie un om cunoscut pe plan interna­țional și astfel cei din Turcia l-au con­tactat pentru a face parte din juriu Bosphorus International Film Fes­tival din Istanbul. Aici a descoperit dragostea, iar pentru el, Turcia a de­venit acum o a doua casă.

Are planuri mărețe de viitor, îmi spune zîmbind că lucrează deja la o a doua producție care „va fi și mai gran­dioasă”. Aceasta se va numi „I Put the World to Sleep”, un film a­pocaliptic pe care dorește să îl fil­me­ze în mai multe țări din Europa. Îmi spune că la casting s-au înscris în jur de 200 de persoane, iar actrița prin­cipală este din America, una dintre țările în care va fi filmată noua pro­ducție. Și-a promis ca regizor, că ni­ciodată nu va da rolurile persoa­ne­lor pe care le cunoaște. Vrea să ofere șansa tinerilor actori să joace în pro­ducțiile sale, șansă pe care el nu a avut-o din cauza „nepotismului și prieteniilor din industrie”.

Trei personaje, un singur om

„Să împletești rolul de regizor, actor și producător nu e greu, doar că trebuie să ai multă ambiție. Eu vreau să combin glamour-ul și puterea pe care o are Hollywood-ul, cu filmul de autor. Trebuie să recu­noști că dacă nu ai o promovare puter­ni­că în spate devi invizibil pentru mulți”, îmi mărturisește Adrian. Îl întris­tea­ză și faptul că oamenii, spune el, s-au obișnuit cu „varza americană” care ne este servită mereu, unde e­xistă cîte un om pentru orice lucru și nu mai apreciază producțiile fă­cute de o singură persoană. „Fil­mul de autor e ca o pictură unde tu ai lu­crat timp de cîțiva ani de zile și de­vine ceva mult mai personal. Acolo tu ai putere de creație și imaginație nelimitată”.

El descrie filmul ca o oglindă în care spectatorul nu poate să se re­flec­te decît în două moduri. Fie își vede cele mai negre impulsuri din subconștient și atunci învață să le con­troleze în viața reală și să de­vi­nă o persoană mai bună, fie contrariul, „îți arată cele mai înalte aspirații ale tale și cele mai frumoase lucruri din sufletul tău și atunci tu devii mult mai conștient de adevărata valoare care există și te ajută să evoluezi ca om”.

Îmi spune cu o oarecare mîndrie în glas că nu va renunța niciodată nici la munca de regizor, nici la cea de actor și că în toate filmele pe care le va realiza pe viitor va juca el rolul principal. Îmi mărturisește că a fost descurajat pe parcursul carierei de foarte multă lume, chiar din industrie, care îi spuneau că nu se poate fără muncă în echipă, că teatrul și fil­mul înseamnă un colectiv, dar este de părere că anumite principii și re­guli îngustează capaci­tatea de crea­ție a omului și nu îl lasă să gîn­deas­că în afara cutiei.