Două mături pe-o sticlă de ulei

Pe o porțiune din drumul care leagă Romanul de Neamț există un sat în care oamenii s-au născut cu fața la mătură. Cei mai mulți dintre localnici, unii trecuți de prima tinerețe, cînd s-au născut, au primit drept moștenire arta de a culege și de a număra fir cu fir paiele cîmpului, ca mai apoi să le lege în împletituri frumoase, într-o mătură numai bună de dat mai departe, înspre ajutorul gospodarilor. La Gherăeștii Noi tradiția s-a format în jurul acestei meșteșug, tradiție pe care meseriași au scos-o la vînzare cu trei-patru lei în fața casei sau au trimis-o la magazine, ca să-și asigure existența sau doar ca s-o îmbunătățească.

Cum cotești la stînga de pe stra­da principală a Romanului, la doar cîțiva kilometri dai peste satul Ghe­răeștii Noi. Chiar la doi-trei metri du­pă semnul care-ți urează un „Bun venit!” albicios, aproape șters, pe la porțile colorate ale caselor stau în­șirate, în soarele de primăvară, ta­rabe pline cu mături frumos îm­ple­tite, în diferite modele, și aranjate cît mai fistichiu, ca să fure ochii tre­cătorilor, poate-poate careva o să se oprească și o să cumpere măcar una.

„Bună ziua, domnu`. Vreau și eu un aspirator din ăsta cu coadă de la dumneavoastră”, zice un băr­bat, în timp ce coboară sprinten din ma­șină, în fața unei case portocalii, în fața căreia măturile-s așezate cu sus-n jos, în niște navete vechi de la bere. După el coboară soția și se întrec în periatul părului de la mătura, ca să fie siguri c-o iau pe cea mai bu­nă. „Cinșpe lei asta mare”, răs­pun­de nenea Iulian de după poartă și lasă baltă găleata din tablă plină cu apă ca să-i prezinte toate produsele. „O grămadă de muncă ai de fă­cut pentru o mătură de asta, uite a­cuma n-am timp nici de stat de vor­bă, că tre să curăț via și să aleg pa­iele alea”, spune și arată spre o că­piță gigantică care-i acaparează a­proa­pe toată curtea și care-l înghite și pe el în scurt timp.

Vin „angrosiștii”

La o poartă mai încolo, în pri­ma casă de la intrarea în sat, stau nenea Ionel și tanti Adela. Ionel are 60 de ani și de 50, adică aproape de cînd se știe, face mături. „Așa m-am născut, asta a făcut tata, asta fac și eu”, zice nenea Ionel și apoi strigă la cîinele alb cu pete maro, care se zbate să iasă de după gard. A făcut școala profesională la Iași, prin anii ’70 și-i place să creadă că n-a uitat Iașul nici acum, chiar dacă mai dă rar pe la oraș. „Mergeam la fotbal în Copou și îmi plăcea să mă trag cu liftul de la Moldova cînd s-a construit”, chicotește bătrînul și-i a­runcă o privire nevestei care pri­veș­te la fel de amuzată. Pe tanti Ange­la a cunoscut-o la un hram și de a­tunci i-a intrat la suflet așa că n-a mai vrut s-o lase. „Am luat-o de ti­ne­rică, sînt paișpe ani între noi. Am fost eu mai rău da` s-a lipit de mine și-am făcut casă împreună”, adaugă și-i zîmbește femeii.

În spatele casei mici de la stra­dă, nenea Ionel plantează semințe și le îngrijește un an întreg, pînă sînt numai bune de strîns, curățat și de făcut mături. Ca să finalizeze una, tre­ce paiul prin mai multe pro­cese, pe care le-ar putea spune fără să cîr­tească și noaptea, în somn. Du­pă ce-l seceră din grădină, îl aduce a­casă și trece prin mînă pai cu pai ca să le curățe de „pănușă” și mai apoi să le rupă de la jumătate, acolo unde a­cesta are un nod parcă special lă­sat pentru rupt. „Îmi e și ru­șine să vă a­răt degetele de la cîte paie am tras”, spunea nenea Ionel. N-a­pucă să ter­mine că e completat de tanti Ange­la: „Ei las` că i le arăt eu, ca să se va­dă cîtă muncă facem”, și-și întinde mîinile străbătute de crăpături în­negrite. Chiar dacă mun­ca-i multă, nu-și permit să se opreas­că și nici să arunce ceva, așa că de cele mai multe ori folosesc să­mîn­ța paiului pentru mîncare la animale.„În na­tură nimic nu se pierde, totul se trans­formă”, zice nenea Io­nel și se uită la mine fix, ca să fie sigur că știu ci­ne-a zis-o pe asta. A făcut și el car­te la vremea lui, dar asta i-a fost soar­ta și nu-i pare rău.

Îi place ce face, pentru că dacă nu i-ar fi drag nu s-ar sinchisi să lu­creze. Cînd erau mai tineri, o lua pe tanti Angela și plecau cu sacii plini de mături ca să le vîndă la o­raș, prin piețele de la Hală, din Ni­colina și Alexandru. Acum nu mai merg nicăieri, le dau de acasă, pen­tru că vin „angrosiștii” să le ia. „Vine unu` de la „Niculina” și le cum­pără de nu mai dovedim noi la făcut”. În familie numai ei doi fac mături. Au un băiat, dar lui nu-i este deloc dragă treaba asta așa că nu l-au obligat niciodată s-o facă. În curte, aproape pe fiecare parte a gardului stau aranjate frumos, în teancuri, paie curățate, acoperite cu un ciolofan transparent, ca să le fe­rească de ploaie. În cerdacul de la șu­ră ne­nea Ionel a adunat vreo două-trei brațe de paie cu sămînță, care aș­teaptă să fie curățate. „Tu ai auzit, mă, ce a pățît Cecilia?”, strigă tanti An­gela către fiul său, care iese din ca­să doar ca să vadă ce-i cu zarva de afară. Cum nu primește niciun răs­puns, tanti Angela se apropie de soț și-i spune „Dă-mi bă niște bani să iau suc la băiet. Hai, hai, dă-mi odată!”. Nenea Ionel scoate cîteva bancno­te din buzunar și i le întinde în timp ce adaugă în șoaptă, ca pentru sine „Dacă nu am ce să-i pun în față ca să fie mulțumit, văleu! Cel puțin 10 lei ar trebui pentru o mătură, io le dau cu trei-patru lei. Dau două, iau o sticlă de ulei”.

Cea mai mare tragedie a lui ne­nea Ionel e că simte că peste 20 de ani satul ăsta n-o să mai fie. Știe el că natalitatea-i mică și că acum toți tinerii pleacă. Tanti Angela se teme cel mai tare c-o să „moară pînă iese moșu la pensie”, dar o zice adesea doar ca să-l tachineze. Moștenirea asta, singura pe care-o știu, nu mai au cui s-o dea mai departe, așa că se bucură ei de ea cum pot, pentru că știu că norocul lor e că stau la stradă și că le pot expune, „că-n res­tul satului e prăpăd”.

Schimburi și bișnițăreală

Oamenii se feresc să vorbească prea mult despre ceea ce s-a transformat în ani din tradiție în afa­cere, așa că dacă-i întrebi prea multe o să-ți zică sigur „că trăiesc de pe o zi pe alta, cum pot și ei” sau că nici nu sînt siguri cum se fac minunățiile a­lea împletite la coadă, chiar mă­tu­rile le stau agățate în fața ogrăzilor ca merele la sfîrșit de toamnă. Cei mai mulți arată cu degetul spre casa ve­cinilor, căci ei sînt curajoșii, care mai fac și altele pe lîngă asta și că și-au ridicat peste noapte vile prin tot satul.

În Botești, satul de după Ghe­ră­ești, oamenii s-au deprins tot cu a­ceeași îndeletniciri. Sebi vinde mă­turi de cînd s-a mutat acolo și chiar cîștigă bine din asta. Cînd era bu­ni­cul lui în viață, făcea și coșuri din nuiele, pe care le agățau de coada mă­turilor, la poartă, dar acum că a­cesta nu mai este a fost nevoit să-și aducă de prin Harghita. „Noi le dăm mături, ei ne aduc coșuri. Așa co­laborăm”, zice Sebi, în timp ce bagă un coș în altul. Acum are angajați doi băieți, pe care-i ține la el, „cu mîn­care și țigări”, dar și cu „salariu ca-n străinătate, 20 de milioane vara și 10 iarna”, care-l ajută să lege mă­turile. Între casă și hambar, băieții lui Sebi stau și își beau cafeaua la umbra unor mături agățate în rînduri, de grindă. „Nu toți îs pro­du­cători de mături aici, bișnițăreala e mare”, spune Sebi și se uită-n jur ca să fie sigur că nu-l aude vreun ve­cin. Pe lîngă afacerea cu mături, Se­bi crește porci de rasă și cultivă pă­mîntul. Cînd a venit din armată, a­cum vreo 15 ani, n-avea bani nici ca să-și cumpere țigări, dar acum are mai multe afaceri ale lui. „M-am certat cu mama ca să vină la ța­ră să fac și eu, dar n-a vrut că urma să iasă la pensie și să aibă pensie ma­re, dar n-a avut noroc și ia mai ni­mic”, zice Sebi și-și face palmele strea­șină ochilor, ca să poată să-i ur­mă­rească pe băieți care tocmai au por­nit-o cu tractorul pe cîmp. Are pa­tru frați plecați în străinătate, dar el n-a vrut niciodată să plece. Știe că aici îi e cel mai bine și crede că trebuie să mai rămînă cineva și acasă ca să facă treabă. E decis că dacă vreo u­nul dintre cei doi copiii ai săi are de gînd să se înstrăineze o să vîndă tot și n-o să-i mai răspundă vreodată.

Pe strada care unește Ghe­ră­ieș­tiul de Botești liniștea se lasă din ce în ce mai apăsătoare odată cu că­de­­rea după-amiezii. Doi muncitori în salopete galbene pun laolaltă niște plăci mari de sîrmă, ca să cons­tru­ias­că un gard. O femeie trece pe lîngă ei cu bicicleta și le dă binețe. În sta­ția de autobuz un bătrîn la vreo 50 de ani face semn frenetic mașinilor care trec în viteză fără ca măcar să-l observe. „Am acasă o fermă de mo­tani și merg la oraș să le cumpăr mîncare”, spune rîzînd și continuă să dea din mîini. „Și da, eu tot cu mă­turile, asta numa` dacă vă între­bați cumva”.