Din Roman, lui Atlas îi tremură brațele

Cînd doamna Magdalena era mică, iarna se făcea pîrtie printre troienele de pe străzile Paș­caniului, ca să poată ajunge la școală. Iar cînd ră­mînea închisă în casă de zăpadă și de frig, se arunca asupra unui atlas și făcea înconjurul lumii cu vîrful degetului. De la Capul Bunei Speranțe pînă la Groa­pa Filipinelor, peste culmile din Himalaya și cu un popas pe Insula Paștelui. La 50 de ani după ier­nile în care călătorea doar cu gîndul și imaginația, le po­vestește tuturor romașcanilor cît de frig e în Alaska și cît de înalte sînt, de fapt, piramidele. Iar celor care nu înțeleg de ce în unele locuri, pe hartă, oceanul e mai albastru, le arată fotografiile făcute din submarin, la bariera de corali, și îi invită să mear­gă cu ea. Pentru Magdalena Avădănii, călă­toria abia a început.

Cînd era mică, fugea pe malul Si­re­tului pînă la un loc știut numai de ea, de unde, în zilele senine, putea să vadă tocmai pînă la vîrful Cea­h­lă­u­lui. Astăzi a uitat însă locul, dar nici nu ar mai fi văzut muntele, „pentru că atmosfera e mult mai poluată”, iar geamurile din biroul farmaciei unde lu­crează dau înspre centrul Ro­ma­nu­lui, orașul în care s-a stabilit de cî­teva zeci de ani. Din spatele unui bi­rou micuț, cu o vază cu flori așezată stingher pe un colț, doamna Mag­da­le­na zîmbește blînd și bucură „că ti­ne­rii încă sînt interesați de lucruri din astea”.

Are atît de multe lucruri de po­ves­tit încît nu reușește să le adune cap-coadă, chiar dacă și-a mai lăsat gîndurile în casele multor oameni, atît în călătoriile sale, cît și în țară. „Am vizitat toate continentele, dar ce­le mai frumoase amintiri le am de la extreme. Am Zeelanda, Australia, Alaska cu strîmtoarea Bering unde am văzut ghețarii frumoși care parcă cîntă, vibrează, au niste culori extraordinare. Din Insula Paștelui pînă în Japonia”.

Povestea pare că o leagă cu mîi­ni­le, cu care biciuiește aerul din fața biroului, ca și cum ar vrea să-și des­cînte șirul amintirior pe care le ros­tește cu ochii închiși. „Și China, țările Caucaziene, nordul Rusiei, Europa toată, fiecare țară, America de Sud și pe o parte si pe alta și apoi America de Nord mai mult în partea de la Pa­cific, toată coasta, am fost la Holly­wood, la Marele Canion, care a fost o bucurie extraordinară. Mereu am fost curioasă să știu…”. Se oprește brusc. Își dă seama că, de fapt, cu asta ar fi trebuit să înceapă.

Amintirea unei stele

Pasiunea pe care a avut-o pentru călătorit a pornit de la curiozitățile unor jocuri care alungau plictiseala zilelor ploioase din verile copilăriei. „Hărțile pentru mine erau un miracol, iar jocurile de copii constau în niș­te cuvinte, care mai de care mai rar întîlnite. Și atunci căutam pe hartă prin toate colțurile globului. Ce m-a impresionat cel mai tare, ce mi-a ră­mas în minte și s-a băgat în subcon­știent a fost Groapa Filipinelor. De ce oceanul este acolo mai închis la cu­loare? De ce în zona asiatică munții aceia erau așa de mari și așa de colorați?”. Cînd cineva i-a spus că sînt acoperișul lumii, a strîmbat ne­în­cre­zătoare din nas. Au trebuit să trea­că 40 de ani, să ajungă pe platoul de La Paz, în colțul celălalt al hărții și să simtă că nu are aer, că nu poate res­pira, ca să își aducă aminte de zile­le în care frunzărea sceptică atlasul lu­mii.

„Aceste lucruri mi-au rămas în min­te, mă pasiona natura, liniștea, ce­rul înstelat de august cînd cădeau stelele, totul. Știi că se spune că atunci cînd cade o stea, cineva moare”. Fe­me­ia zîmbește și își îmblînzește și mai tare glasul. De mic copil i-a fost insuflat spiritul expediționar de către dascălii care îi duceau în excursii prin țară. În clasa a patra ajungea la Rarău, urca pe Pietrele Doamnei și era purtată într-un vagon, de un marfar, către Va­lea Prahovei. „Călă­to­rind, parcă primeai o energie care te stimula și care te chema să cunoști. Profesorii mei au organizat în clasa a șaptea o excursie prin țară, au angajat un vagon de călători de la Iași și ne lăsa prin stații noi să vedem orașele, iar apoi ne adăuga fie la un accelerat sau la un tren personal. Odată am fost legați si de un marfar care ne-a dus mai departe”. Cum a ajuns la li­ceu și la facultate, a fost în tabară la ma­re, a vizitat Delta Dunării, însă lo­cul în care s-ar întoarce mereu este Bu­co­vina. I-a plăcut zona Văii Pra­hova, dar numai în felul în care era în anii ’50, cînd marfarul i-a oprit în gară, și nu conglomeratul de vile și de grătare care mărginește acum sta­țiunea. Un loc aparte în călătoriile ei îl au și Bu­cegii, care „mi-au rămas în inimă așa, ca o perlă, cînd coboram Hoții Mo­ra­rului pe niște hornuri pline cu zăpadă. Tot timpul am evadat în na­tură, am căutat frumosul ca să fiu li­niș­tită.”

În Germania, cu împrumut

A avut însă de așteptat mulți ani pînă să facă prima călătorie în afara țării. Avea 31 de ani, își dădea primariatul, însă era bîntuită încă din anii studenției de vederile pe care i le-a arătat un asistent universitar de la galeriile de aur din Dresda, Ger­ma­nia. „Așa că am făcut un efort. I-am spus soțului că vreau sa mergem, am făcut atunci un împrumut la CAR (n.r.: Casa de Ajutor Reciproc), se ob­ținea foarte greu ieșirea și am plecat cu mașina pe la Siret. În momentul în care am trecut vama, am simțit în sufletul meu un gol imens. Mă gîndeam ca las acasă doi copii și eu mă duc într-un necunoscut. Dar pur și simplu doream extraordinar de mult să ajung acolo.” Și dacă tot a ieșit din țară, femeia nu s-a mulțumit doar cu un drum pînă în Germania și înapoi. A petrecut cîteva săptămîni în ma­și­nă, a trecut prin Polonia, prin Cra­co­via, a coborît la salina din Ve­lica, a străbătut Varșovia, iar apoi a trecut prin Praga, din Ceho­slo­vacia și a ajuns în Germania, unde a văzut Ber­linul, Poznan, Leipzig și, bine­în­țeles, Dresda. „Dar în Praga, cînd mă plimbam pe în apro­pierea bisericii sfîntul Vit, am auzit o orgă într-o dimineață. Eram la ca­pă­tul unui pod, simțeam că mă atra­ge ca un magnet, nu știam ce e acolo și am in­trat. Am ascultat cîteva mo­men­te orga aceea și parcă și acum vi­brez de emoția pe care am avut-o”.

Călătoriile în jurul lumii nu au fost însă expediții luxoase, iar singurele amintiri pe care le are din călătoriile sale sînt miile de poze și vederi pe care le-a colecționat din toate colțurile globului, pe unde a reușit să meargă. „Să știți că nu caut cazări de lux, nu trebuie să mănînc nu știu unde. Cînd ești într-un mediu așa de plăcut și în care ți-ai dorit să ajungi nu mai contează ce mănînci și unde dormi. Te bucuri din plin. Hrana aia sufletească este nemaipomenită”.

Fotografia unei realități sumbre

Iar din toate locurile pe care le-a vizitat, doar negativele le-a păstrat pentru ea. În februarie, doamna Ma­g­dalena a realizat o expoziție cu fo­tografiile sale la Muzeul de Artă din Roman, pe care a vizitat-o în fiecare zi, explicîndu-le curioșilor despre lo­cu­rile prin care a fost. Cu ei, s-a în­tors cu submarinul la bariera de co­rali de lîngă Groapa Filipinelor, a vizitat din nou China și Japonia, a urcat treptele pînă la statuia lui Iisus din Rio de Janeiro, s-a descălțat să poa­tă intra în moscheele din Abu Dhabi și a escaladat din nou pira­mi­dele ca să se coboare în mormîntul lui Tutankamon.

În toate locurile în care a fost, s-a atașat cel mai puternic de su­fe­rința oamenilor. Femeia oftează, își dă jos ochelarii cu ramă groasă, îi șterge ușor cu o cîrpă și spune pe un ton re­ce, resemnat. „Lumea bună nu se du­ce în India pentru ca zice că e mize­rie. Oamenii nu migrează, se mul­țu­mesc cu ce au și sînt săraci și muncitori. M-am urcat în Nepal și am văzut cum își acceptă soarta, își duc dure­rea vieții acolo fără prea multe co­mentarii. Același lucru l-am văzut și în Bolivia, unde își creșteau lamele și alpacaoua lor pe cîmpurile vitregite. Casele sărăcăcioase nu erau nici mă­car vopsite, din chirpici”. Tușește ușor și își odihnește bărbia în pumnii adu­nați în dreptul gurii. Cînd se în­tris­tează, femeia din fața mea nu mai seamănă cu cea din pozele expuse la muzeu. Un val de riduri îi acoperă fruntea și zîmbetul mereu prezent în fotografii, se pierde repede în colțu­rile gurii.

Supărarea nu se lipește însă pentru mult timp de ea. Își aduce aminte rîzînd și acum de felul în care se chi­nuia să le explice prietenilor faptul că pe ea o excursie o costau fie econo­miile pe doi ani de zile, fie împrumuturi pentru aceeași perioadă. „Un îm­prumut, o economie, eu sînt pensionară, îmi pun pensia deoparte, mai am aici un salariu. Nu mă duc nici pentru lux, nici pentru paradă. În țară nu prea îmi permit multe lucruri. Cînd discut cu oameni care merg aici la Mamaia sau nu știu unde, văd că eu cheltuiesc mai puțin într-o excursie-n afară. Și n-am un loc în țara asta unde n-am fost.” Deși ascunsă, mîndria din vocea femeii mai scapă cîte-o no­tă abia simțită, mai ales cînd vorbește despre familie. Fiul ei cel mai mare este plecat în America și ea abia ce s-a întors din Germania, unde veni­se el cu munca, și îl văzuse. Deși aces­ta își „iubește țara” a plecat într-un loc „în care munca este respectată și plă­tită bine”.

În căutare de albastru

Printre amintirile atîtor drumuri, în visele agitate își mai fac locul și cîteva pe care, cu timpul, doamna Ma­g­dalena ar fi vrut să le lase ui­tă­rii. În urmă cu doi ani de zile, cînd avionul care pleca din Rio de Ja­neiro cu destinația Paris se prăbușea undeva în Oceanul Atlantic, femeia care tocmai se întorsese dintr-o ex­cursie prelungită în America de Sud își plănuia următorul drum, spre Afri­ca, la o cafea în bucătărie. „Cînd s-a întîmplat tragedia mă gîndeam că doar ce fusesem acolo și m-a păzit din nou Dumnezeu”.

Din nou, pentru că în 2004 a fost cu o barcă din bambus, „ca o coajă de nucă”, la insula lui James Bond „pen­tru că s-au filmat foarte multe filme de-ale lui acolo”. Pleca din Ban­g­kok, din Thailanda și voia să vi­zi­teze insulele „răsărite ca o stîncă din apă”. „Era un cer senin, era o zi su­per­bă de vară la ei și ne pregăteam să mergem, fiind acostați pe insulă, la ma­să. Deodată, a început să se stîr­nească un vînt și cerul s-a închis la cu­loare. Pe platforma pe care eram noi erau mesele așezate pentru prînz și fața de masă a început să zboare cu sticle și tot. Eu făceam poze și am văzut că din plină zi s-a făcut noapte și a început o ploaie torențială, iar oa­menii spuneau că sînt semnele unui tsunami”.

Din interoriul casei în care stătea, femeia s-a apropiat de fereastra dinspre care șfichiuia vîntul. A văzut că oceanul avea aceeași culoare de al­bastru ca atlasul pe care îl avea aca­să, de mică. „Am zis că acolo este sfîr­șitul. N-am intrat în panică, am fost chiar consolată. «Domnule, a fost prea frumos să meargă mai de­par­te»”.

Cătălin HOPULELE