Din Los Angeles la Iași, în căutarea mîntuirii

Pe Maria şi Stere Carataş pare că i-a legat o dragoste despre care le este greu să vorbească. O dragoste de ţară, de limbă, de familie, a unuia faţă de celălalt şi de religie. O dragoste care nu doar că i-a unit, ci i-a şi sudat, suprapuşi într-un poligon cu formă ciudată, de care oricum şi oriunde ai trage nu-l poţi face să piardă tangenţa cu România. Stabiliţi din 1991 în Statele Unite ale Americii, aceştia şi-au împlinit zilele trecute un regret pe care-l trăiau an de an, purtat de undele Trinitasului 10.000 de kilometri, de la Iaşi la Los Angeles – au reuşit să ajungă să se închine la moaştele Sfintei Parascheva. Să participe la pelerinajul spre care priveau cu jind şi despre care le-au povestit copiilor şi nepoţilor.

„Nici nu ne gîndeam, nici nu speram că vom ajunge aici. Ştiam că orele sînt foarte multe de stat. Cînd am văzut că sîntem atît de a­proape încît să putem să ajungem să ne închinăm la Cuvioasă, nu mi-a venit să cred, dar, vedeţi, Dum­ne­zeu a lucrat în felul acesta, ca noi să ajungem aici”. Doamna Ma­ria vorbeşte cu o emoţie care izvo­răş­te dintr-un patriotism acerb. Deşi pa­re mereu pe punctul de a iz­bucni în lacrimi, aşteaptă provo­cînd pe oricine ar îndrăzni să îi con­teste patriotismul şi dragostea de ţară. Doar discuţiile despre credinţă par a-i alunga această ferocitate din pri­vire, înlocuită fiind cu o blîndeţe şi căldură care-i înmoaie şi mai tare vocea.

Soţii Carataş nu plănuiau să ajun­gă la Iaşi. Ştiau că pelerinajul e greu, durează prea mult timp, şi vizita lor în România îi conducea de la Bucureşti într-un pelerinaj prin ţa­ră, care-i purta pe valea Oltului, pe la Ostrov, la Cozia, la Băiţa, Aiud, pe la Prislop, la părintele Arsenie Boca, la Râmeţ, la Pângăraţi şi, în­tr-un final, trebuiau să ajungă la Si­hăs­tria Rarăului. Cînd povestea alu­ne­că aici, doamna Maria zîm­beş­te şi mai larg, intoxicîndu-l şi pe so­ţul ei care-şi abandonează faţa ter­nă şi începe să rîdă încet. „Am plecat în acest pelerinaj minunat pentru că aveam nevoie de hrana asta sufle­teas­că”, începe doamna Maria. „Dar nu credeam că vom ajunge la Iaşi. Am fost la Horaiţa să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni în drum spre Sihăstria Rarăului, şi aco­lo am găsit zăpadă. După călduri de 45 de grade Celsius la Los An­ge­les, am văzut zăpadă. Nu mai văzusem din 1996, cînd am fost la un Paşte, la Tîrgu Ocna”.

Atunci, preotul care îi însoţea le-a propus să meargă la Iaşi, oraş cu care domnul Stere nu s-a mai întîlnit niciodată, iar faţă de care doamna Maria a rămas cu o pro­mi­siune neîmplinită. A venit în 1976 să se înscrie la Universitatea de Me­dicină şi Farmacie, însă nu a luat examenul, urmînd să intre apoi la Bucureşti, şi în perioada în care a stat aici s-a închinat şi la Sfînta Pa­rascheva. Şi-a promis că va re­veni, şi pînă anul acesta nu a făcut-o ni­ciodată.

Cu sînge de machidon

Doamna Maria spune cu mîn­drie că are o combinaţie genetică care-i face sîngele să clocotească: născută la Bacău, cu origini mol­do­veneşti de care se mîndreşte, a­ceas­ta are şi sînge de vlah în ea, iar peste amestecul acesta s-a presărat şi o dragoste neţărmuită de ţară. „Toată lumea rîde de mine, ce fel de moldoveancă machedoancă eşti?!”, spune, rîzînd, femeia. „Dar mă simt moldoveancă şi ştiu că Sfînta Pa­rascheva este ocrotitoarea Moldo­vei, şi de aceea este o atracţie în sufletul nostru cu Preacuvioasa. A fost o binecuvîntare să putem ajun­ge aici. Este o bucurie, ceva înăl­ţă­tor faptul că lumea crede şi vine şi se închină. Că se nevoieşte, stînd ore în şir în ploaie şi an de an ur­mă­rim la Trinitas pelerinajele, iar din SUA se vedeau mereu cu un pic de gust amar. De neîmplinire. Că nu puteam şi noi să ajungem, că în clipele astea mari, de pelerina­je, te vrei acasă, cu toate că şi acolo şi aici ai casă”, povesteşte doamna Maria.

Întocmai spiritul acesta de mol­dovean pasional şi hîtru a oprit-o pe femeie să vrea să plece. Dom­nul Stere rîde şi spune că a simţit me­reu o poftă şi o foame de libertate în comunism, iar cînd graniţele au căzut, chemarea străinătăţii a fost prea puternică pentru el. Însă doam­na Maria nu voia să plece. „Ni­cio­da­tă!”, spune aceasta răspicat, cu aceeaşi ferocitate în privire. „Am refuzat să învăţ engleză, m-am sim­ţit întotdeauna legată de acest pă­mînt şi de Moldova, cu toate că trăiam în Bucureşti, dar aveam aici nişte rădăcini”. În acel mo­ment şi-a pus problema copiilor, celor do­uă fete, de trei şi opt ani, care, în momentul în care aveau să creas­că, puteau să îi pună o întrebare la care nu ştia ce să le răspundă. „«De ce nu sîntem cu tata?». Gîndul aces­ta m-a făcut să mă hotărăsc să plec. Dar am ajuns acolo şi nu mi-a plă­cut nimic. Toţi spuneau că sînt fru­museţi, dar pentru mine era arid, că mă gîndeam la Valea Tazlăului, care pentru mine era cea mai fru­moa­să din lume, şi la Moldova, mai ales în toamnă. Şi nimic de acolo nu mi-a plăcut. Nimic, nimic, ni­mic”, povesteşte, parcă luînd foc, femeia. Atunci, doamna Maria a avut un moment de cădere spiri­tua­lă, din care nu ştia dacă-şi va mai reveni. Moment dublat şi de clipele grele prin care treceau: erau acolo de un an şi domnul Stere nu a reuşit să-şi găsească un post stabil, şi începea să vrea să se întoarcă. Dar, acum, femeia a fost cea care a hotărît ca destinele să li se lege de Los Angeles. „Eram într-o biserică românească ortodoxă şi, deodată, parcă a fost o lumină, o căldură, ceva. Totul a început să îmi placă, şi cred că atunci am început să îl văd mai mult pe Dumnezeu”.

O asistentă și un poştaş

În Los Angeles, doamna Maria lucrează ca „register nurse” la un spital de veterani, după ce în Ro-mânia a fost medic pediatru. I-au plăcut întotdeauna copiii, şi nicio­da­tă adulţii, dar a descoperit o par­te a inocenţei copilăriei şi în su­fle­tele celor în vîrstă, din aziluri. Mai ales în secţia de oncologie, unde a fost repartizată. „Cred că acesta a fost darul lui Dumnezeu pentru mi­ne. Să lucrez acolo, să mă smeresc, să văd omul altfel, să văd sufletul de bătrîn care are nevoie de un zîmbet, de o căldură. Simt aşa o bucurie, o linişte sufletească că lu­crez acolo”, spune femeia. Dom­nul Stere o priveşte me­reu cu zîmbetul pe buze. El s-a zbătut, ajunşi acolo, să prindă un post bun, care să-i ofere siguranţa de a-şi în­tre­ţi­ne familia. „Eu am fost cu plecarea dintotdeauna. A fost greu, mai ales că după primul an, fără bani, fără limba engleză, fără nimic, nu se le­gau lucrurile. Am plecat şi la 39 de ani, o vîrstă destul de înaintată”, po­vesteşte acesta, explicînd însă că cea mai mare mîndrie a lor o repre­zin­tă cele două fete.

Amîndouă vorbesc româneşte, cea mare chiar cu puţin accent mol­dovenesc, de care se declară mîn­dră, şi ţin împreună toate tradi­ţii­le. Chiar şi nepoţii, de cîţiva ani, ştiu că sînt români, machidoni, şi în­cear­că să înveţe limba. Fata mare lucrează ca procuror în Dallas, iar cea mai mică a terminat UCLA şi se va apuca de medicină. „Cu cea mică am venit în ’99 în ţară, vorbea numai engleză şi a fost atît de impresionată că m-a întrebat – «Mamă, eu de ce nu vorbesc ro­mâ­neşte?». Aşa că am luat abecedare şi a învăţat să vorbească foarte bi­ne, de una singură, nu am ajutat-o cu aproape nimic. Vorbeşte, scrie şi simte româneşte. O aud mereu spunînd că trebuie să se corecteze, că are dorinţa asta de a se perfec­ţiona”, explică doamna Maria. Fetele ajung mai rar în ţară, însă ei au venit din 2011 încoace în fiecare an. Însă nu duc niciodată lipsa apro­pierii de români, fiindcă fac parte dintr-o comunitate din SUA, din San Fernando Valley, care numără mii de români.

Sînt biserici ortodoxe unde se slujeşte în română, iar ei vorbesc acasă în limba română. Pînă şi „gîn­dim în română”, spune domnul Ste­re rîzînd. Acum, la întoarcerea de la Sfînta Parascheva, au mai mulţi prieteni în SUA, mulţi dintre ei americani, care le-au dat acatiste şi care îi aşteaptă cu sutele de po­veşti pe care le-au strîns de la alţi pelerini găsiţi pe drum. Americani care ar putea veni de anul viitor să-şi înşire păcatele la coadă la Sfîn­ta Parascheva, pe străduţele în­guste din spatele Mitropoliei, care par că se scurg, încet, în Bahlui.