O istorie a comandorilor, ancorată la malul mării

Într-un impas de-a alege cuvintele potrivite, ai izbuti să compui o înșiruire de lucruri pe care profesoara Mariana Păvăloiu reușește să le înceapă și să le ducă la bun sfîrșit, însă ai pierde chiar esența contrastelor care-o transformă într-un soi de om al extremelor. Gingașă, plăpîndă și cu o eleganță studiată perfect, profesoara, acum pensionată, reușește să uimească chiar și-atunci cînd ai crede că nu mai există niciun fel în care ar putea s-o facă. Participă, împreună cu nepoțeii săi, la evenimente prin țară, în care promovează personalitățile marinei române, susține săptămînal un curs de istorie la Academia Navală din Constanța, îngrijește Muzeul Marinei, căruia i-a pus bazele și, din cînd în cînd, își face timp să mai găsească cîte-o idee ghidușă prin care să amintească poporului de oamenii care-au schimbat istoria și s-o propună autorităților, luptînd cu răbdare ca aceasta să fie pusă-n aplicare.

„Pa, Iașule! Te iubesc – am să re­vin la tine!” Asta a spus Ale­xan­dru, întins pe burtă într-un vagon de tren, cînd avea trei ani, și vedea pe geamul mare al compartimentului cum lasă orașul în urmă și se-ndreaptă cu viteză către Con­stanța. Acum are zece ani și-a venit în Iași cu bunica lui, care apare și dispare ca printr-un soi de portal imaginar, pe care nici măcar nu apuci să-l vezi instalat de-a binelea pe pă­mînt. Un ropot de energie îngră­mădit într-o femeie scundă, ele­gantă, cu bucle blonde perfecte, își gă­seș­te loc în mulțime și, orice ai face, nu ai cum să n-o observi pe Mariana Păvăloiu. O dau de gol entuziasmul gravat pe față și graba, care parcă vrea s-o transforme într-un roboțel de înfăptuit minuni pentru po­po­rul de la malul mării, setat la o vi­teză excepțională.

Cunoașterea orașului – materia obligatorie

Dac-o vezi pe doamna Păvă­lo­iu într-un amestec de oameni, pri­mul lucru pe care-l faci, fie că vrei sau nu, e să zîmbești. Gingășia fă­ră margini și cochetăria îi dau un amestec copilăros și, în mod paradoxal, un aer matern, care te-asi­gură că dacă o să fii destul de isteț s-o păstrezi prin preajmă, nu o să ți se întîmple nimic rău. Asta știe Alexandru, știi tu, la o primă ve­de­re, și știe și Academia Navală din Constanța, care n-a lăsat-o să se dez­lipească de ea nicio secundă, de cînd doamna Păvăloiu i-a călcat pragul. A fost prima femeie din Marina militară care și-a dat doctoratul în științe militare și n-a reușit nicio­dată să se desprindă de locurile și de oamenii care-au făcut-o să se simtă acasă – „să te naști la malul mării, să înveți 12 ani la malul mă­rii – toate îți dau un anume sentiment. Știi că tu aparții acestui loc, aparții acestei profesii, chiar dacă o slujești altfel”, spune femeia din fața mea foarte repede, clipind des și încercînd să-și dozeze entuziasmul.

„Eu sînt muzeograf de 40 de ani”, îți spune surîzînd și nu te la­să să faci un calcul mintal și s-a­jungi să fii uimit, că lucrurile care-i definesc personalitatea și-i fac pa­siunile să iasă la iveală încep să cur­gă succesiv. Doamna Păvăloiu n-aș­teaptă s-o întrebi nimic ca să-ți po­vestească. Știe că dacă ajungi să cu­noști povești, e de datoria ta să le dai mai departe. Asta a făcut-o să scrie, să publice și să-și do­rească să spună și altora ce-a învățat și așa a ajuns și profesor. „Ajungi, la un mo­ment dat, să ai un bagaj de cu­noștințe și începi să le sendimen­tezi”, spune vocea din fața mea. Deși pare să aibă dorința de implicarea a unui copil care-și dorește să salveze lumea, fraza continuă, de data asta parcă mai domol, lă­sîndu-te să afli că „omul, după 55 de ani, își sedimentează toate acu­mulările. Nu trage ușa după el; du­pă ce a ieșit la pensie – rămîne”. Așa a ales și ea să rămînă la Academie, în continuare, chiar dac-a ieșit la pensie. A rămas acolo simbolic, pre­dînd acum doar un curs săptă­mî­nal de istorie studenților militari. „Eu nu termin cursul și gata, spun că ne vedem săptămîna viitoare”. Stai și te-ntrebi ce urmează, știind deja că nu te-ar mai mira nimic, vreun act de spontaneitate și-o i­dee pusă în aplicare de la un astfel om pus pe schimbare. „Am pornit un program – le-am spus stu­den­ților mei că e inadmisibil să nu-și cunoască orașul studenției”, așa că doamna Mariana s-a transformat din profesor în ghid și-a început să meargă împreună cu studenții săi în vizită la toate muzeele din Con­stanța.

Personalitățile din arhivă

Pasiunea pentru istorie și iu­bi­rea pe care profesoara o poartă Mari­nei române nu s-a oprit însă nu­mai aici. „Căutarea continuă a per­sonalităților și momentele pe care le-am trăit, care s-au creat – au dat o altă dimensiune lucrurilor pe care eu le voiam”. Așadar, dintr-o „ne­voie de făcut ceva, tot timpul”, Mariana Păvăloiu a fost femeia care a pus bazele Muzeului Marinei Con­stan­ța. „Pleci la un drum cu mulți oa­meni, dar vei rămîne cu puțini” – astea au fost vorbele pe care mama profesoarei i le-a spus. Și s-au adeverit. Veteranii pe care i-a cunoscut, pentru că erau oameni bătrîni, au murit, dar a reușit să facă cu ajuto­rul lor un muzeu cu care se mîn­drește și pe care-l îngrijește și as­tăzi, căutînd donatori peste tot și le­gînd „înfrățiri” cu oameni și muzee din toată țara.
N-ai cum să nu fii atras ca un magnet de doamna Păvăloiu. Con­trastele-și fac loc în comportamentul ei cînd te aștepți mai puțin. A­cum îți povestește cu sufletul în­tins peste masă de mari per­so­na­lități, ca-n clipa următoare să ob­ser­ve cum cineva din capătul celălalt al sălii are nevoie de ajutorul ei. Și nu se dezice de ajutat în niciun mo­ment. Gesticulează elegant și te pri­vește fix în ochi atunci cînd începe să-ți vorbească despre marea sa pasiune pentru memoriile personale ale personalităților care au marcat Marina militară. Nu ți-ai fi în­chi­puit că doamna Mariana, în timp ce-ți povestește călduros despre cei trei nepoței ai ei pe care-i iubește, poate să facă o paranteză și să-ți în­șire viețile comandorilor din Marină pe care i-a apreciat, spunîndu-ți a­tent, în ordine cronologică, ce rea­lizări au avut și cum au schimbat ele soar­ta țării noastre.

„Pe unii am avut bucuria să-i întîlnesc – de exemplu, l-am întîlnit pe Horia Macellariu”, îmi zice Ma­riana Păvăloiu și, cu răbdare și bu­curie în glas, începe să-mi poves­tească cum, în 1944, Horia Mace­lla­riu a fost cel care a salvat Con­stanța, care n-ar mai fi existat as­tăzi, dacă el nu ar fi luat decizia să evite o luptă decisivă, dînd un ul­timatum inamicilor să părăsească Dobrogea. „Nemții aveau putere de foc de trei ori mai mare – cui ar fi folosit? Rădeau tot, pur și simplu.” Horia Macellariu a făcut, apoi, de-a lungul vieții sale, 17 ani de în­chi­soare. „Eu am avut bucuria să-i gă­sesc memoriul și, știți ce am fă­cut?”. „Nici nu mai îndrăznesc să-mi imaginez”, îmi spun în minte, deja fiind sigură că tot ce mi se po­ves­tește face parte, parcă, dintr-o lume aflată nu la malul Mării Negre, ci la malul vreunei alte lumi. „L-am sunat și i l-am citit la telefon! A fost prima și ultima dată cînd vocea sa a tremurat”, îmi spune femeia și, constat, c-un zîmbet în colțul gu­rii, că și vocea ei tremură de fericire cînd povestește despre oa­me­nii din breaslă pe care i-a apreciat și iubit.

Numele comandorilor au vrut să iasă în stradă

I-a apreciat și iubit atît de mult, încît crede că-i păcat să se opreas­că doar la o construire a perso­na­lităților lor în fața studenților de astăzi, sau la o prezentare a memoriilor marilor comandori în vitri­nele unui muzeu. Așa că, fără să ezite, prin ’96, doamna Păvăloiu s-a gîndit că n-ar fi rău ca străzile din Constanța să cunoască și ele marile personalități, chiar după nume. A mers la primărie atunci și-a fă­cut o propunere ca una dintre stră­zile Constanței să poarte numele chiar comandorului Horia Mace­llariu. „Am mers acolo și cineva din comisie mi-a zis – vai, ce aia Mă­celariu, Măcelar?” și s-a lăsat pă­gu­bașă. S-a bucurat, însă, că audiența a fost în rîndul marinarilor militari, „celor care au condus și conduc destinele Marinei” și că măcar pe bordajul unor nave de la mare sau de la Dunăre există astăzi nu­mele unor personalități mari din Marina militară.

„Anul acesta, ne-am propus ca promoțiile care vor absolvi șco­lile militare să primească numele «Kogălniceanu 200»”.

De curînd, o altă ispravă a doam­nei Păvăloiu, îmi spune ea veselă, ține chiar de Mihail Kogălniceanu. „Am reușit ca serviciul fluvial, ca­re acum este flotila fluvială de la Brăila – ghici ce – să-i poarte nu­me­le!”, se-aud cuvintele pline de bu­curie. Femeia, hotărîtă, știe că fără Kogălniceanu, care credea că „Ma­rea Neagră sînt plămînii Româ­ni­ei”, redobîndirea Dobrogei și ieși­rea țării noastre la mare ar fi fost aproape imposibilă. „Și încă ceva!”, aud glasul ropotind ca un clinchet încîntat – „anul acesta, cînd vom sărbători 200 de ani de la nașterea lui Kogălniceanu, ne-am propus ca promoțiile care vor absolvi șco­lile militare să primească numele – Kogălniceanu 200”. Mă privește fix și, fără să mă lase să cad în pră­pas­tia înstrăinării de pasiunea pentru Marină, întărește micile realizări, aceste soiuri de plăceri vinovate, spunînd că „marinarii, de fapt, nu s-au crezut niciodată ceva deasupra mulțimii – ci s-au implicat în tot ce a însemnat viața ro­mâ­neas­că și a ținut de profesia lor. Dacă au putut să contribuie la educarea și instruirea acestui neam – au fă­cut-o, fără să ezite”. Zîmbesc, pri­­vesc doamna din fața mea și-mi spun în gînd că, poate, fără să știe, face fix același lucru. „Contribuie la educarea și instruirea acestui neam – fără să ezite”, doar că, între timp, mai predă, îngrijește muzeul, își iubește nepoții și, din cînd în cînd, mai schimbă numele unei străzi sau a unei promoții militare.