De vînzare: antichități și speranțe pentru oameni

Dac-ai fost să cumperi albume sau viniluri dintr-un second hand deasupra căruia scris mare „Emmaus” în Iași și n-ai știut ce poveste zace în spatele fiecărui lucrușor aranjat pe raft, ai pierdut o lecție de viață pe care rareori poți s-o întîlnești. Poți s-o înveți de-acum – mergi într-o dimineață, prinde toată familia comunității în curte și bucură-te la auzul unui amestec de cuvinte și solidaritate româno-francez. Fie c-ai să vezi băieții cărînd mobilier, tinerii sortînd haine sau bărbații sudînd undeva, într-o curte laterală, totul o să ți se pară că-i o gospodărie bine pusă la punct, în care ajutorul unește pe toată lumea sub același acoperiș care niciodată nu pare să obosească să se extindă și să caute oameni care să mai pună, din cînd în cînd, pe el, cîte-o țiglă nouă.

„Clementine, ça va?”, îi zice unul dintre bărbații din grupul răsfirat din curtea mică din față. Toată lu­mea o întreabă pe fată într-o ro­mâ­nă-franceză ce face, o pupă și-o îm­brățișează. Sentimentul e unul de „a­casă” și locul pare să semene cu ve­randa în care-o familie mare se în­tîl­nește dimineața să spună ce planuri are pentru ziua care stă să-n­ceapă. În fața magazinului second hand, toată lumea din grămăjoara de oameni pare să fie gata de mun­că. Toți se cunosc între ei, se îm­bră­țișează cînd vin și chiar și cîte-un client mai fidel îi cunoaște și-i sa­lută prietenește pe toți.

Familia din buticul Emmaus

Zîmbetele și murmurul vocilor stau sub adăpostul siglei mari, de pe care Abbé Pierre, fondatorul co­munității Emmaus din Franța par­că-i privește, cu mîinile împreunate părintește sub bărbie. „Un coup de main d’Emmaus” e, așa cum se re­comandă din stradă, un butic antic în care poți să găsești tot felul de lu­cruri second hand – de la mobilă la haine sau chiar la veselă, al­bu­me și alte obiecte de antichitate. Ce nu știi, însă, dacă nu te oprești să stai la taclale cu vreunul dintre oa­menii harnici care se tot învîrt să așeze lucrurile cît mai bine sau să aibă grijă ca fiecare client să gă­seas­că ce-i trebuie, e povestea din spa­tele locului și întreaga comunitate care-l îngrijește. Comunitatea pe care Abbé Pierre a înființat-o dintr-o do­rință de ajutorare a celor săraci îm­preună cu cei săraci a ajuns în Ro­mânia, îmi spune Laurențiu Boitan, coordonatorul programelor so­cia­le, atunci cînd, în 1997, în România, cu precădere în regiunea de Nord-Est a țării, un număr foarte mare de tineri erau dați afară din centrele de plasament după ce împlineau 18 ani și rămîneau pe străzi. Atunci, du­pă multe proiecte demarate pentru a-i ajuta pe aceștia, directorul fun­dației de acum, Gelu Nichițel, a de­marat proiectul și în România, cum­părîndu-se cu ajutorul comunității Emmaus două case – una la Sârca și una în Iași, pentru tinerii care n-a­veau niciun adăpost.

Laurențiu a fost atunci alături de directorul fundației și n-a mai părăsit comunitatea. Nici el și nici Florin Sabie, cel care se ocupă de activitățile lucrative și coor­do­nează munca oamenilor. Așa au ajuns cei trei să vadă cum, ani la rînd, ge­ne­rații de tineri din centrele de pla­sament ajung în centrele lor de re­zidență, formează familii, „și își dau seama ce vor să facă cu ade­vă­rat”. Laurențiu are un chip senin și toată lumea pare să-l iubească. Ti­nerii care-și fac de lucru prin cur­tea magazinului îl întreabă toți de sănătate și el se uită la ei c-o pri­vire părintească, în ciuda diferenței mici de vîrstă dintre ei. „Nu știu de ce vin alții la comunitate și stau aici să fa­că voluntariat, dar eu vin pentru ei. Nu există bucurie mai mare decît să-i văd, așa, dimineața și să mă uit în ochii lor”, îmi spune Lau­rențiu, zîmbește și se uită la una dintre fe­meile din curte cu mîndrie vădită. „Emmaus, aici, e un loc în care ți se redă, practic, demnitatea înapoi. Oa­menii ăștia se pricep să facă luc­ruri, sînt oameni valoroși – doar că ei nu știu asta, așa că vin la noi și lucrăm împreună, pînă încep să se în­țe­leagă pe sine.”

Grupul începe să se răsfire și să se-apuce de treabă. Unii dau fuga printre piesele de mobilier din pri­ma jumătate a magazinului și, în stînga, într-un soi de curte din spate, doi bărbați sudează și trebăluiesc fă­ră oprire. „Eu am venit în ’97 aici. Nu era încă nicio fundație, așa că, pînă în 2000, trei ani am lucrat în stradă – am dat haine oamenilor, le-am dat mîncare”, îmi spune Flo­rin. Se uită la Clementine, care-i sus­ține afirmațiile într-o română-franceză și-l mai completează. Oamenii care stau în centrele de rezidențiat o pe­rioadă, muncesc împreună la magazin și la cele două ferme pe care comunitatea le are în afara Iașului. Cînd cresc și-și dau seama ce-ar vrea să facă fiecare cu viețile lor, pără­sesc centrele de rezidență, „dar mereu se întorc la noi și știu că dacă au ne­voie de ajutor, noi o să-i sus­ținem”. Centrele au regulile lor – fetele stau separat de băieți, alcoolul este in­terzis și porțile se-nchid la zece ju­mătate seara. Totuși, „e casa noas­tră aici – a tuturor. Nu știu dac-am să părăsesc vreodată comunitatea”, spu­ne Florin și se-ntoarce politicos către clientul care intră în magazin.

„Poți doar să bați la ușă și să spui că vrei să ajuți”

Pe Clementine o iubește toată lumea. Fețele tuturor se luminează cînd o văd și-i strigă cu drag pro­po­ziții într-o franceză învățată ba de la ea, ba de la ceilalți voluntari stră­ini. A venit în Iași acum doi ani și-a studiat la Universitatea „Alexan­dru Ioan Cuza”, printr-un program Erasmus. N-a apucat să cunoască mulți români, în schimb a trebuit să-nvețe limba, fiind singurul student străin de la ea din an. Nu i-a displăcut, așa c-a vrut să mai stea aici. „De Emmaus știam din Franța, însă am aflat că există și-n Iași abia cînd, la o oră de limba română, niște studenți străini au venit să ne po­vestească cum merg ei și-ajută oa­menii străzii din Iași și cum lu­crea­ză împreună la ferme”. Așa c-a apli­cat printr-un program al guvernului francez și-acum e unul dintre oamenii responsabili, care lucrea­ză chiar la birou.

Stă pe-acoperișul unei verande mici din fața unui birou pe ușa căruia e lipită o fotografie cu chipul lui Abbé Pierre. Rîde și, în timp ce se uită în josul treptelor la bărbații care-au început să trebăluiască și să sudeze, îmi spune „că nu-i, poate, cel mai oficial loc, însă totul se-ntîm­plă ca într-o gospodărie”. Scînteile sar în aer ca din niște artificii uria­șe și Clementine gesticulează entu­ziasmată. „Dacă deschidem ușa din stînga, ai să vezi mormane întregi de haine pe care Marie, o altă volun­tară din Franța, le sortează, înainte să le scoatem la vînzare. Ea acum e la școală, are ore de limba ro­mână”. Zîmbește și-mi spune că Marie se descurcă mai greu cu propozițiile, da’ știe pe dinafară numele ori­că­rui articol de îmbrăcăminte. Așa s-a-ntîm­plat și cu Clara, o fată din Fran­ța, inginer agronom. „Pentru c-a stat atît de mult să ajute la ferma din Po­pești, acum știe în română la per­fecție doar numele fructelor și legu­melor”, îmi spune Clementine și chicotește.

În celelalte filiale Emmaus din lume, magazinele second hand vînd lucruri pe care comunitățile în care-au fost deschise le donează. „Aici, din cauza faptului că probabil oa­menii nu știu prea multe lucruri des­pre noi, nu prea primim donații. A­vem, în schimb, camioane cu lu­cruri pe care le primim de la celelalte filiale.” Așa ajung în magazin să vîndă oamenii din comunitate și al­bume, haine, veselă, mobilier și alte soiuri de obiecte. Dacă hainele pe care le primesc din donații nu au o calitate suficient de bună pentru a fi vîndute, voluntarii le iau și seara, la sfîrșit de săptămînă, după ce fac mîncare și merg s-o împartă oamenilor străzii, le duc și pulovere, ja­chete sau alte lucruri cu-ajutorul că­rora să răzbată frigul.

„Dacă vrei să faci voluntariat la Emmaus, nu trebuie să te complici prea mult cu formalitățile – poți să vii direct la magazin, să ne bați la ușă și să ne spui că vrei să ne ajuți. Vine cine vrea și rămîne cît poate. Trebuie doar să ai timp și să vrei să-l dai la schimb pe simplul fapt c-ai vrut și-ai ajutat, într-adevăr, pe cineva.”