De la Iași la Washington, încărcat cu pensoane, șevalete și cărbuni

Sufrageria familiei Alexandru e un cîmp de luptă, pășit zilnic de un soldat brav numit David și de mama sa, „cel mai șmecher asistent” care poartă cînd casca de apărător cînd cea de luptător. Armele le sînt ascunse pe sub scaun, pe după dulap sau pe pervazul ferestrei, locuri pe care băiețelul de doar nouă ani le indică arătînd cu degetul și punînd un deget la gură, semn că se gîndește unde le are. Ultima dată le-a numărat anul trecut, cînd schițele și portretele depășeau cîteva sute de bucăți. „O schiță o face în 10-15 minute, adică foarte repede, și săptămîna trecută am rămas surprinsă cînd mi-a cerut să îi dau multă culoare verde. Și pînă m-am dus la bucătărie și am făcut mîncare, în jumătate de oră el deja mă întreba dacă îmi place peisajul”, adaugă mama mîndră, luînd copilul discret de mînă.

Puști sculptate în cărbune, sol­dați care pîndesc de după dealuri și tancuri care calcă iarba sub șe­ni­le creează un peisaj încărcat, totul făcut din creion.

Băiețelul „absolvent al clasei a II-a” își frînge mîinile de bucurie, arătînd fiecare desen dintr-un teanc care stă pe masă sau cîte o icoană pictată pe sticlă încă de la șase ani. De atunci a fost remarcat de edu­ca­toarea sa, care vedea că din mîna copilului se naște aproape identic chipul lui Iisus în diferite ipostaze. Acum, colecția sa numără sute de scene de luptă, portrete în creion și cărbune sau peisaje rupte dintr-un tărîm al culorilor. Cel mai mîndru este însă de portretul doamnei profesoare de la Palatul Copiilor, la ca­re a muncit încă de dimineață. „Ma­ma spune că eu și cu doamna ne potrivim ca o mănușă, de la în­ce­put ea a fost singura care mi-a zis că sînt o bijuterie care trebuie șle­fu­ită”, adaugă băiețelul cu un zîm­bet mai puțin timid decît de obicei. Asta pentru că ceilalți profesori la care mama a apelat atunci cînd a descoperit talentul fiului său, i-au zis ori că trebuie să aștepte pînă în clasa a V-a cînd va studia la școală, ori să uite tot ce a învățat și să o ia de la capăt.

Pasiune de războinic

Pînă să găsească sprijinul unui profesor îndrumător, David a în­cer­cat să evolueze pe cont propriu prin cît mai multă practică sau prin teorie învățată din cărți cumpărate de mama sa. Pe fotoliu și pe mă­su­țele din casă stau întinse doar cărți de desen care conțin diferite tehnici, pe care le-a studiat pe tot par­cur­sul ve­rii. De atunci și pînă acum, Da­vid pictează aproape tot ce vede sau tot ce îl inspiră, în special por­tre­te ale persoanelor care îi sînt dragi. „Prietena mea cea mai bună e Aniela, și ca să îi arăt asta am fă­cut un portret, iar mama ei era așa de emoționată zicînd că nici un pic­tor nu a reușit să dea sclipirea din ochi pe care am reușit eu” , spune David arătînd chipul unei fetițe blon­­de cu ochi albăstrui. A avut o perioadă de cîteva săptămîni în care desena doar mîini, încercînd să surprindă detalii ale mîinii, ale de­getelor, oaselor sau ligamen­te­lor, atent desenate și îngroșate cu creionul sau cărbunele.

David este pasionat de istorie, chiar dacă la școală este abia în clasa a III-a.

Ochii albăstrui ai băiețelului as­cund ei înșiși o mare deloc în­vol­bu­rată, mirîndu-te de unde s-a născut pasiunea pentru a desena frag­mente din războaiele mon­dia­le, care cu greu îți vine să crezi că sînt ilustrate de un copil de nouă ani. Puști sculptate în cărbune, sol­dați care pîndesc de după dealuri și tancuri care calcă iarba sub șe­ni­le creează un peisaj, care deși ilus­trat în creion, este încărcat de astfel de elemente. David este pasionat de istorie, chiar dacă la școală este în clasa a III-a, urmînd ca abia de anul viitor să înceapă să studieze. Însă îi plac domnitorii români, po­veș­tile despre daci și romani și mai ales îi place să afle cît mai multe despre Hitler, pe care încearcă să îl deseneze în culoare. „Aș vrea cînd voi fi mare să ajung să văd lagărele de exterminare și concentrare, un­de oamenii erau chinuiți. Cum poa­te un singur om să influențeze atît de mult istoria?”, se întreabă micul David arătînd portretul conducă­to­rului nazist.
Pînă acum cîteva luni, cea mai mare problemă a micului pictor era cea a banilor, ustensilele folosite de­pășind jumătate din venitul fa­mi­liei. Sprijinul a venit din partea unei fundații din Tîrgul Jiu sau din partea celor care au apreciat ta­len­tul acestuia evidențiat de cei nouă ani.Și de atunci micul pictor a fo­lo­sit doar cu pensoane care parcă alu­necă pe șevalet, doar pe hîrtie de ca­litate, iar desenele au ieșit ca rup­te dintr-o poveste, dovada fiind peisajul „Iarna timpurie”, în care cu­lorile au creat singure o întindere care la o simplă privire te înfri­gu­rea­ză.

În drum spre Washington

O dată la trei luni, David par­ti­ci­pă la concursuri în străinătate, un­de de fiecare dată obține locul întîi, chiar dacă de multe ori acesta constă doar în medalii sau diplome care îi asigură recunoașterea celor din afara țării. Pentru anul urmă­tor, și-ar dori să obțină o bursă de studiu în străinătate, unde ar putea să își perfecționeze tehnicile. „Pro­fe­sorii sau criticii spun că evoluez foarte repede, de la an la an, iar as­ta mă face să desenez din ce în ce mai mult”, explică inocent David, amin­tindu-și că într-o seară cînd s-a întors de la antrenamentele de la karate a vrut să deseneze, însă ma­ma i-a spus că e prea tîrziu. „De atunci am zis că am să-l las mereu cînd vrea să deseneze, pentru că mi-a zis un profesor că trebuie lă­sat să se exteriorizeze atunci cînd simte, nu să îi impun o oră”, spune mama dezvăluind o mîndrie pe ca­re încearcă să o stăpînească cu mîi­ni­le strînse în pumn la piept.

De cîteva zile, David simte că în­cepe să pășească pe drumul spre capitala Statelor Unite ale Ame­ri­cii, după ce a primit vestea că este din nou cîștigător al premiului în­tîi, de data aceasta la un concurs din India. „Boierie mafiotă” sau por­tretul unui bărbat cu șapcă și pipă, atent desenat de la cele mai mici detalii ale fețelor și mîinilor ca­re stau întinse pe tejghea a stîrnit admirația celor de acolo, trimitînd prompt răspunsul că este cîș­ti­gă­tor. Băiețelul rîde și se ent­u­zia­s­mea­ză atunci cînd își amintește că în săptămîna care urmează va vi­zi­ta Bucureștiul, avînd o expoziție la Palatul Parlamentului. „Aștept să mă întîlnesc și cu alți copii talentați acolo sau cu oameni care să aprecieze ceea ce eu desenez”, spunînd că mai mult decît atît, a început să pregătească lucrările pe care le va expune în luna aprilie a anului vi­i­tor la Washington. „Mami, nu e așa că vom face rost de bani și vom mer­ge și noi? Vreau să văd și eu America”, se alintă David imitînd privirea unui copil cu o problemă care trebuie neapărat rezolvată.

La fel de mult își dorește ca ur­mă­toarele expoziții să fie desprinse din opera pictorului său preferat, Ivan Aivazovski, cunoscut pentru picturile cu întinderi de apă, ma­ri­nari și pescari, care reprezintă mai bine de jumătate din opera sa. Și chiar dacă nu și-a putut cum­păra albumul, a încercat să îl împru­mu­te și de la bibliotecă, însă fiind re­fu­zat, l-a căutat la anticariat. Băr­cu­țele, mările și oceanele tulburate din albumul pictorului rus, și-au fă­cut culcuș pe șevaletul micului pic­tor, urmînd ca opera să fie stu­diată pînă la cele mai mici detalii.

Drumul spre Washington nu a fost și încă nu este neted, pentru că pînă acolo micul David trebuie să mai treacă prin cîteva probe pe ca­re și le autoimpune. Pe covor stau împachetate mai multe lucrări cu destinația Iran, pe care încă nu le poate trimite, cei de la ambasadă spunînd că nu pot expedia plicul, din cauza conflictelor armate exis­ten­te acolo. Răsfoind un album cu operele lui Grigorescu, David spu­ne că unul dintre următoarele de­se­ne va fi cel al soldatului din Răz­boiul de Independență, care își poar­tă pușca pe umăr. Învîrtind între degete două săbii din metal, băiețelul nu știe ce să spună atunci cînd vine vorba despre alte pa­siuni. Poate că se mai plimbă cu bi­ci­cleta sau se joacă cu mingea îm­pre­ună cu prietenii săi, însă ridică din umeri spunînd cu un aer inocent: „De fapt, știu doar că îmi place să desenez.”