Dan Diaconescu, în direct din inima poporului

Un bărbat înalt, împachetat într-un pardesiu negru și cu pleșuvia scoasă la iveală mă anun­ță, cu voce tăioasă, că nu mai sînt locuri la par­ter. „Încercați la balcon, acolo au urcat mai pu­țini”. Minte, descopăr mai tîrziu. La balcon mai sînt doar cîteva scaune goale. Celelalte sînt ocupate de femei și bărbați de vîrsta a treia care apla­udă frenetic atunci cînd președintele Par­ti­dului Poporului (PP), Dan Diaconescu, aflat în vi­zită la Iași sîmbătă, 15 ianuarie, le promite că îi va îmbogăți peste noap­te. Unii dintre ei se ri­di­că în picioare brusc, ap­robă cu încîntare și își lun­gesc gîturile, să îl admire mai ușor pe „vii­torul președinte al țării”. Un soi de „Dan Dia­co­nes­cu direct”, într-o sală cu peste 800 de aplaudaci care tresaltă ca niș­te mingi, țipă de fericire sau bocesc a necaz, to­tul la comanda prezentatorului.

Națiunea înflăcărată, gătită, umedă

De sus, de la balconul cinema­to­grafului Republica, spectacolul capătă și mai mult aparența unui show regizat. Pînă să înceapă tran­smi­siunea, Dan Diaconescu pă­șeș­te semeț ca un prinț în sală, în­con­jurat de mîini care vor să îl atin­gă, să îl îmbrățișeze, să se asi­gure că e real, că e acolo și e pentru popor. Sala pli­nă geme la fiecare frază spusă cu înflăcărare. Nea Vasile, de pildă, bărbatul cu chipiul tras pe sprîncene și cu mîinile as­cunse în buzunare, respiră ane­vo­ios, îi aud horcăiala, deși sprijină peretele din spatele meu. E suficient însă să fie anunțat că: „Mo­mentul deșteptării naționale a sosit!”, de către Florin Buzatu, pre­­ședintele interimar al filialei mu­ni­­cipiului Iași a PP, ca să își scoa­tă mîinile butucănoase la ve­dere și să fluiere armonios și admirativ.

În stînga lui, două femei de vîr­sta a treia, gătite ca de săr­bă­toa­re, povestesc între ele și se asigură cu un optimism transparent că „totul va fi bine. Domnul Dan Dia­conescu ne va salva de la moar­te, nu ne min­te precum Bă­ses­cu”. Ele știau di­na­in­te de vizita pre­șe­dintelui PP, nu au ajuns în sală din întîmplare, precum toți ceilalți, ade­meniți de un banal pliant pri­mit pe stradă. Nu¸ cele două prie­tene cu fețe sulime­nite și un zîm­bet umed lipit de obraji, deși stau tocmai la balcon, l-au urmărit pe Dan Diaconescu în fie­care emisiune și au venit la Iași cu o desagă de omagii și urări de bine. Cînd îl aud pe unul întrebînd: „Da­că ne minte președintele, ce să fa­cem? Domnul Diaconescu să spună în fața sălii ce să facem!”, se în­dreap­tă indignate. „Nu se poate, ăs­ta e omul lui Boc, s-a infiltrat printre noi, dați-l afară!”. Un puști de vreo 12 ani, care le însoțește, rîde copios. Îl amuză teribil reac­țiile celor două femei, deși nu în­țe­lege nimic din ce se vorbește la mi­crofon.

Partidul de 1333, „de senzație”, de 20.000 de Euro

Și se spun lucruri importante. „Vreau să vă ajut cu televiziunea mea, cu tot ceea ce înseamnă credibilitatea lui Dan Diaconescu în România” sau „Vrem ca parlamen­ta­rii să nu mai primească sa­la­rii”. Pînă aici, avem forfotă și șu­ie­ră­turi încărcate de admirație visă­toare și stimă. „Trebuie să avem și preșe­dinția și Guvernul pentru a putea da cele 20.000 de Euro pro­mise fie­cărui român” însă scoate fiara din fiecare, poporul aruncă țipete printre dinții viguroși, iar „cei care nu aveți locuințe vă veți muta în palatele polițiștilor din Iași” îl aduce pe culmile extazului. Națiunea e cu­cerită, alte declarații de amor sînt inutile.

În dreapta și în stînga domnului Diaconescu stau cuminți So­ri­na Man, un alt președinte PP și Mihai Vieriu, liderul organizației județene PP Iași. Ambii își întorc obra­jii către patronul OTV de fiecare dată cînd acesta ia cu­vîn­tul. Povestea o­mu­lui e tristă, pentru că deși „aș putea să am propria mea insulă un­deva departe, să plec cu elicopterul și avioanele mele, am fost închis”. Nimeni nu înțe­lege de ce a intrat în politică și de ce e acum în sala asta întunecată de cinematograf în loc să se bron­zeze pe un șezlong pe țărmul oceanului. „Nu aș avea de ce să vă mint, eu am avut șansa de a-mi realiza năzuințele. Multă lume mă întreabă dacă îl voi numi pe Traian Băsescu prim-ministru (un puhoi de «Nu-u-u!» se revarsă din plă­mî­nii ale­gătorilor). Atunci cînd am văzut ce a putut să îmi facă mie, cel care l-a susținut invi­tîn­du-l în emisiune, atunci am luat ho­tărîrea de a intra în politică. În închisoare, toți știau de­ja că urma să fiu arestat, numai eu am aflat cînd mi s-a făcut perche­zi­ție. Atunci m-am hotărît”. Un „Bra­vooo” sălbatic confirmă decizia „vi­i­­­torului președinte”.

După alte cîteva intervenții din public, acesta se întoarce cu nostalgie în vremuri apuse: „Cînd eram eu mic, vă amintiți și dumnea­voas­tră, cei mai importanți oa­meni într-o comună erau medicul și în­vă­ță­to­rul. Astăzi nu mai e la fel. Ei trebuie să aibă salarii euro­pene”. Cele două cu­vinte magice au ajuns drept în ini­ma lui nea Vasile. Bărbatul face un pas în față, își netezește brusc frun­tea și aud un alt „Bravo!” țîș­nind din suflet. E atît de încîntat de ceea ce aude, încît se repede spre ușă și îl zăresc mai tîrziu jos, la par­ter, îno­tînd printre bodyguarzi într-o în­cer­care disperată de a ajunge în fa­ța oratorului.

De la microfonul principal af­lăm că cei mai buni doctori din lume sînt în România și că medi­cii de la Viena sînt la origine ro­mâni. Apoi, Partidul Poporului nu va fura bani cînd va ajunge la putere, nu este subvenționat de la stat, iar cei care vor identifica mem­bri ai altor formațiuni politi­ce din Româ­nia infiltrați în rîn­du­ri­le PP, pot trimite un sms la 1333, „așa precum v-ați obișnuit să semnalați aceste lucruri”. De asemenea, am fi putut avea o agricultură „de senzație” da­că alegătorii nu vo­­tau „pentru PSD, PDL, PNL, PC, UDMR”. Adi­că, da­că nu vo­tau deloc.

Între Diaconescu și români, o idilă

În timpul discursului, un băr­bat în geacă foșnitoare se apropie de mine. „Domnișoară, dar de un­de sînteți? De ce vă notați în carnet?” mă întreabă misterios. Răs­pun­sul meu nu îl satisface, o fi cre­zut că sînt vreun spion de la concurență. După ce se asigură că nu e așa, îmi urează baftă cu glas dulceag.

La fix. Cuvintele patronului „te­levi­ziu­nii poporului” au gust de miere. Cei peste 800 de spectatori se gudură și se întrec în urale. Ba­ciu Constantin, de pildă, un băr­bat pipernicit, cu obrajii supți, de­clară: „Vă admirăm pentru curaj, să avem grijă însă la celelalte partide, la prietenii pe care vi-i fa­ceți”. Aceștia îi pot fi dușmani, de fapt, iar cu asta nu se glumește. Trebuie distruși. Cel puțin, așa cre­de un alt fan aprobat în cor de mul­țime: „vă doresc ani mulți și buni și succes în viață. V-am văzut la televizor, nu m-am gîndit niciodată că voi ajunge să vă strîng mî­na. Dacă am putea să îi distrugem pe toți ăștia de la putere, dar nu o să putem niciodată. Dar în frunte cu dumneavoastră și cu ajutorul nostru, al celor care credem, poate o să ne ajute Dumnezeu să termi­năm cu ei”. Veneratul zîm­beș­te, deloc surprins de mostrele de de­vo­tament.

Bătălia cea mare se dă pe ultima sută de metri. La finalul întîl­nirii, între Dan Diaconescu și sus­ți­nătorii săi se interpune doar masa lungă pe care se odihnesc paha­rele, sticlele de apă și cîteva bu­chete de flori. Oamenii se năpus­tesc ca niște ulii, dornici de a ajun­ge la preșe­dintele de partid, se strîng în fața acestuia și respiră saca­dat din cauza emoțiilor. „Dom­nule Diaconescu, să nu vă doară obrazul că v-am pupat, să vă ajute Dumnezeu!”, și femeia cu părul ascuns sub broboadă ro­șește ca o zare. Toți îi urează sănă­tate, îi sînt recunoscători, sînt fericiți să des­copere că e la fel precum apare la televizor. Ba chiar se găseș­te unul să îi sugereze o idee. „Dom­nule pre­ședinte, eu am o întrebare. Seara, înainte de emisiunile cu Elo­dia, cu astea, de ce nu se poate face și un program cu oameni citiți, ci­vi­lizați, adică să băgați întîi profesori, ingineri, universitari? Se poa­te face treaba asta? Eu sînt un fan adevărat, dorm cu televizorul deschis pe OTV”, dar elanul supor­terului este tăiat de un „vom ve­dea” sec. Nu e vreme de pro­iec­te media acum.

Ștefan cel Mare vă invită la emisiune

Important e că în comuna Graj­duri pînă și soacra unui bărbat cu țepi deasupra buzelor s-a înscris în partid. Într-o altă localitate, „avem copii buni, balerini”, aflăm de la o femeie în pardesiu roșu din lînă. Aceasta i-a trimis și o scrisoare în care i-a povestit aceste lucruri. Îl în­treabă de ce nepoții ei, care cîntă la instrumente, au plecat în străi­nătate. Drept răspuns, este invitată la emisiune. „Noi venim, dacă ne primiți”. „Știți că primesc pe toată lumea. Oricînd, de luni pînă vi­neri, la ora 19.00”. „Vă mulțu­mim, vă dorim sănătate” și se în­de­părtează grațios, spre invidia tu­turor celorlalți.

Un tînăr cu nasul încovoiat mă roagă insistent să îi fac o poză. După cîteva încercări, reușesc să îl imortalizez pe patron în background, cu mutra individului, evident, în prim-plan. Băiatul e atît de încîntat, încît se aruncă să mă îm­bră­țișeze. Scap ca prin minune.

Cei din fața mesei sînt norocoși. „Păi cum, de ce doamna aceea stă acolo la vorbăraie. Să facă dom’le loc și la alții!” se strop­șește o feme­iușcă mică, înco­vo­iată, înghesuindu-se printre bo­dy­­guarzii cît mun­ții. Cu înălțimea ei, nu le ajun­ge decît pînă la abdo­mene. Îi irită însă cu vocea-i piți­găiată. „Stai domnule cu căciula aceea, mi-o pui în ochi, în gură, ce faci?”. O întreb ce vrea să îi spună. „Da’ matale, dacă ești de la presă, crezi că îmi rezolvi problemele? Numai domnul președinte mi le poate rezolva, ia mai lasă-mă în pace” și se aventurează iarăși prin­tre indivizii îm­bră­cați în ne­gru. Dan Diaco­nescu o va ajuta, mai ales pentru că e „Ște­fan cel Mare al nos­tru, cel care a cîștigat toate răz­boa­iele”, du­pă cum aflăm cu toții mai tîrziu.

Cînd se retrage pe ușa din spa­te, oamenii se înghesuie după el, parcă supți de un aspirator. La in­trare, în spatele ghișeului de unde îți iei Co­la și snacks-uri cînd mergi la film, o femeie durdulie fre­donează o me­lodie. E satisfă­cu­tă. A vîndut tot pop­corn-ul.

Lina VDOVÎI