Dacă vorbim „moldovenește”, de ce nu ne mulțumim cu cetățenia „moldovenească”?

„Am fost zilele trecute pe la Sectorul 1 să ridic un certificat de căsătorie pentru un prieten… și mi s-au ofilit urechile cînd am auzit cum o funcționară țipa la o doamnă: Să mergeți la voi la Moscova! De ce veniți la noi în România?”, scrie un vizitator pe blogul meu.

Și continuă: „Sincer, m-am simțit umilit”. De cealaltă parte, un altul, din România, se pare, scrie: „Haideți, totuși, să nu exagerăm… Sînt niște exceptii… în rest, aveți idee cîți oameni nu ar trebui să primească cetățenia română pentru că după ce o primesc încep să înjure autoritățile și tot neamul românesc?! Eu personal am cunoscut destui cu cetățenie care își înregistrează mașinile la Chișinău cu „K” (n.r. – de la rus. Kishinev) și vorbesc numai în rusă”.

Așadar e un băț cu două capete. Conchid însă că prin arătarea cu degetul unii înspre alții mare treabă și mari folose nu vor trage nici cei de pe malul drept, nici cei de pe cel stîng. Nu exclud că cele două exemple aduse de cititorii mei sunt cît se poate de reale, dar, înclin să cred că toate aceste discuții nu vor duce la niciun fel de soluții.

Problema cred că este aceasta. Întrebarea firească și pe care o aud tot mai des în România este „De ce dacă la Chișinău nu mai sunt comuniștii la putere, AIE nu au curajul să pună odată și odată limba română în Constituție? Vreți cetățenie, dar și moldoveni vreți să rămîneți! Nu se poate!”, întrebare și nemulțumire logică și firească… la București. Nu însă și la Chișinău, se pare. Limba română rămîne „poreclită” pe mai departe în Articolul 13 din Constituție „limbă moldovenească cu grafie latină” (așa a fost botezată în Constituția agrariană din 1994). După 2001, despre limba românăla Chișinău s-a vorbit tot mai puțin. Ba mai mult, s-a încercat, pe toate căile posibile, implementarea noțiunii de „limbă moldovenească” în mentalul colectiv. În paralel, limba rusă a revenit la „modă”, chiar „cool”, și iar a început să stea în capul mesei. Aici trebuie să mulțumim în primul rînd tovarășului Voronin & co(muniștilor).

Astăzi, după 20 de ani de așa-zisă independență, se pare că ne dăm seama că la Chișinău este nevoie, cum spunea un lingvist american, de un self-esteam lingvistic și de o schimbare. Dar, unde e curajul să producem această schimbare? Cine, de fapt se teme de înlocuirea corectă a „limbii moldovenești”, în cea de limbă română în Constituție? Cum să asistăm la o nouă redresare dacă ea nu vine nici din rîndurile politicienilor și nici a mass-media? Să mai așteptăm un nou 7 aprilie? Nu este, totuși, prea multă ezitare?

Referendumul este și o șansă să scăpăm „de boala dublurilor” cum o numea reputatul junalist Constantin Tănase cînd spunea că „se pare că suferim de o boală grea – cea de a nu fi în rînd cu lumea normală: avem două limbi materne, două mitropolii, două uniuni ale scriitorilor, două Crăciunuri ș.a.m.d.”

Și să ne decidem odată și odată ce vrem. Stau și mă întreb: dacă vrem pe mai departe să vorbim „moldovenește”, atunci de ce nu ne mulțumim cu „cetățenia moldovenească”?

Stela POPA (jurnalist la postul de radio „Vocea Basarabiei”)