Copilărie la amanet

„Unde-s cerceii de la mama și lan­țul de la tata?”, și Gabriela își duce mîi­nile la urechi și atinge cei doi cercei imaginari. „Nu-s. Sînt la amanet. E cel mai bun din oraș, îmi dă un milion jumate pe fiecare. Dar le scot de fie­ca­re dată”. Așa „cîștigă” bani cînd nu mai are cu ce plăti chiria. E studentă la Economie și, de cinci ani, are grijă de frățiorul ei mai mic. Gabriela a venit din Basarabia, dintr-un sat în care „nu aveai ce face”, cînd avea 16 ani. A plecat odată cu mama sa, care a apucat dru­mul spre Italia, ilegal, ca să-și poa­tă întreține copii. După numai un an l-a chemat și pe Colița la Iași.

Fuga de sapă

„Dacă era după tata, aș fi stat și a­cum acasă, la sapă și la coada vacii”, spune ea, cu un semn de respingere a „săpii”, apropiindu-și mîinile îngrijite de față. Are ochii negrii, exact ca fră­ți­o­rul ei, Colea, care stă timid într-un colț, pe scaun.

E deja „bă­iat mare”, spune sora, dar el se a­pă­­ră și sare ca ars: „eu din clasa a treia tot așa sînt!”. E într-a cin­cea acum. Dar are complexe legate de înălțimea lui, că se uită la ceilalți bă­ieți care sînt mai înalți și se plînge că e mic, îmi spu­ne sora lui mai mare. Ga­briela vor­bește, iar Colița, așa cum îl alintă, are o singură replică: „exa­ge­rezi!”.

De cinci ani sînt împreună în Iași, doar ei doi într-un apartament modest cu o cameră de la marginea orașului. El a stat un an acasă, singur cu tatăl său, care nu știa decît alfabetul chiri­lic și nu putea să-l ajute la teme. Apoi au ho­tărît să-l aducă la Iași. „O lună am mers zi de zi la Inspectorat. Dar am fost ta­re, nu m-am lăsat pînă nu l-am văzut lîn­gă mine”. Cu toate că băiatul e aici pe cont propriu, fără bursă, fără pașa­port, îi place mai mult decît acasă.

Ga­briela îmi povestește cum a învățat Colița să numere în clasa întîi, că nu vo­ia, era supărat și obosit. „I-am spus atunci: dacă nu vrei să numeri, te duci înapoi acasă. Atunci a pus mîinile ui­te-așa și a început să plîngă: «Te rog, te rog, nuu!». Și acum să vezi ce re­pe­de numără”. Acum Colița nu mai rab­dă, sare de pe scaun și sprîncenele i se îm­preunează supărate: „Hai măi, Gabi, că nu era chiar așa! N-a fost așa cum spui tu”. Sora lui îmi face cu o­chiul și se preface că renunță, „bine, bi­ne, e­xa­gerez eu”.

Vocație de polițist

Îl privește cu drag și îmi măr­tu­ri­sește că el e „copilașul ei preferat, chiar dacă nu l-am vrut de la început. A­veam deja 11 ani cînd mama a rămas gra­vidă. Iar eu mă gîndeam că sîntem de­ja trei frați, unde mai încape și al pa­trulea în sărăcia asta?!”. Plîngea sin­gură cu fața în pernă ca să n-o audă ni­meni. Cînd l-au adus de la maternita­te, nici voia să-l privească. Peste cî­te­va săptămîni i-a devenit, însă, a doua mamă. Îi spală hainele, gătește și are gri­jă de toate în apartamentul micuț dar frumos aranjat.

Pînă crește bărbatul ca­sei mai mare, ea este responsabilă de toate. Iese în oraș cam rar, pentru că nu poate să-l lase singur. „Mă sună de zece ori pe seară, ba să-mi spună că i-i foame, ba că vrea altceva. Dar eu știu că i-i urît acasă”. Cînd o să crească mare, vrea să devină polițist, să facă mulți bani ca să poată să-i ajute pe toți. Și pe mama, care-i departe, și pe tata, care-i singur acasă și pe surorile sale care l-au crescut de mic.

Anastasia CONDRUC