Căutînd orașul în care plumbul s-a transformat în aur

Există două case memoriale ale lui George Bacovia, una la București, cealaltă la Bacău. Dar dacă vrei să mergi pe urmele poetului și să vezi locurile în care a scris o mare parte dintre poezii, trebuie să pornești de la cea din Bacău. La o aruncătură de băț de poartă, te poți opri în vechea Grădină Mare, pe o bancă, sub „salcia lui Bacovia”, după care poți merge mai departe, pentru a urca în turnul bisericii Precista, în care poetul a stat închis o noapte, sau poți colinda malurile Bistriței și străzile orașului care i-a fost casă pentru 47 de ani.

„Amurg de toamnă violet…
Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete”

Într-o seară a anului 1894 sau 1895, paracliserul de la biserica Precista din Bacău se pregătea să tragă clopotul de vecernie și să-și încheie, astfel, treaba pe ziua respectivă. Grăbit, probabil, sau distras de lumea ce venea la slujbă și-l saluta în trecere, n-a mai observat silueta puștiului care s-a strecurat în liniște prin spatele său, în clopotniță. A tras de clopot, după care a așteptat pînă ce s-a domolit, și-a luat traista în spate și, după ce a mai aruncat o privire împrejur, a ieșit și a încuiat ușa clopotniței în urma sa.

În aceeași seară, după vecernie, Dimitrie Vasiliu se afla la sediul poliției pentru a raporta dispariția fiului său, George. A fost alertată garda orașului, o patrulă a plecat pe drumul spre Piatra-Neamț să cerceteze dacă nu cumva ar fi fost răpit de vizitii căruțelor acoperite ce trecuseră în acea după-amiază prin oraș. Însă nu l-au găsit pe tînărul George Vasiliu. A doua zi, paracliserul s-a întors la biserică pentru a anunța slujba de dimineață. A descuiat clopotnița, a intrat, dar s-a oprit în fața scărilor, acolo unde un copil pe care-l cunoștea foarte bine dormea încovoiat. „Mă! Te caută garda și mă-ta. Du-te-acasă”, i-a spus, se pare, privindu-l cu grijă. Doar erau prieteni. Lui îi povestise toate secretele clopotului, cum să bată ca să obțină diferite tonalități. Îi istorisise, în orele pe care le petreceau împreună în turnul din care copilul tocmai ieșea tremurînd, cum se trăgea, pe vremuri, clopotul în caz de incendiu și cum se diferenția de clopotul de înmormîntare sau de cel care mai suna în mijlocul furtunilor ce măturau străzile pustii, fulgerînd cîte o casă sau cîte un trecător rătăcit. Și George-l asculta și priveau amîndoi, apoi, panorama Bacăului, pe una dintre ferestrele înguste ale clopotniței.

Nouă ani mai tîrziu, în 1904, în revista „Arta” din Iași, apărea poezia „Amurg violet”, semnată de George Bacovia sau George Vasiliu, pe numele său real. „A fost vrăjit de frumusețea văii Bistriței și n-a uitat acel moment, deși a scris «Amurg violet» la cîțiva ani după eveniment”, încheie povestea Tincuța Horonceanu Bernevic, muzeografa Casei memoriale „George Bacovia” din Bacău, îndrumîndu-mă către camera de lucru a poetului.

„Și mînă fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia…”

Versurile din „Decembre” păreau că prind viață pe măsură ce cuprindeai cu privirea micuța cameră. Vedeai soba maronie, de teracotă, care se întindea de-a lungul peretelui. Vedeai, la capul patului, și fotoliul, tras lîngă măsuța pe care se odihnea o pipă veche într-o scrumieră de argint. Pe masă se mai găsea cutia de tutun și o lampă cu gaz de care se folosea Bacovia în nopțile în care n-avea somn. „Avea multe episoade depresive”, spune muzeografa, arătînd spre caietul deschis de pe masa din cealaltă parte a camerei.

Acolo se afla masa de lucru – trei bucăți de scîndură date cu lac și un scaun care scîrțîia precum coroanele din „Plumb”. Peste cele trei scînduri fuseseră așezate obiectele pe care Agatha, soția lui Bacovia, cea care a amenajat muzeul, își amintea că le văzuse pe acea masă acum mai bine de 70 de ani, cînd poetul o folosise. Chiar în centrul mesei era caietul cu însemnări, ale cărui foi erau acoperite de scrisul mare și lăbărțat al lui Bacovia. „Își distrugea operele sau, cel puțin, asta încerca să facă”, începe muzeografa povestea, în timp ce, cu o mînă, îmi arată pe fereastră Parcul Trandafirilor.

„Cînd am plecat din Bacău
Grădina publică plîngea cu lacrimi de ploaie…”

Pe atunci se numea „Grădina Mare” și se găsea vizavi de casa lui Bacovia. Plină de trandafirii pe care se spune că îi admirase și Alexandru Ioan Cuza în drum spre București, cu arbori din mai multe soiuri, parcul era frecventat atît de cei care voiau să se bucure de mireasma florilor, cît și de cei care, precum Bacovia, doreau să găsească un loc cu umbră și liniște. Un astfel de loc a găsit poetul sub o salcie, pe o bancă singuratică. Aici venea cînd voia să „evadeze” de acasă, însă nu voia să meargă în locul său obișnuit de plimbare, pe malul Bistriței. Își lua caietul, tocul și se așeza pe bancă. Uneori scria, alteori recitea poeziile din caiet și dacă i se părea că nu sînt suficient de bune, rupea foaia cu poemul, o mototolea și o arunca sub bancă. Agatha, soția sa, îl urmărea de la fereastra casei, iar atunci cînd Bacovia se întorcea, într-un final, hămesit, la masă, ea fugea și strîngea însemnările azvîrlite. Atunci cînd îl cuprindea depresia acasă, nemaiavînd o bancă sub care să le arunce, voia să le ardă. Iar Agatha făcea tot posibilul să îl îndepărteze, măcar pentru cîteva clipe, de birou, pentru a i le fura. „Cînd se linișteau apele, Agatha îi înapoia însemnările. Așa i-a salvat multe poezii pe care poetul le-a îmbunătățit și le-a publicat mai tîrziu”, încheie Tincuța Bernevic istorisirea.

„Salcia lui Bacovia”, așa cum a fost numită în 1999, atunci cînd Centrul Județean al Creației Populare a montat o plachetă din marmură la rădăcina ei, a fost tăiată în 2010. În locul acesteia, scriitorul Eugen Șendrea a plantat o alta, împreună cu ceilalți colegi de breaslă din Bacău, care s-au revoltat față de decizia autorităților de a tăia arborele. Casa memorială a fost renovată între 2014-2016 și, deși interiorul casei a rămas același, grădina, în care s-a întîlnit pentru un timp cenaclul scriitorilor din Bacău, a fost transformată într-un parc. Pe vremea în care stătea Bacovia acolo grădina nu se deosebea de altele din Bacău, însă exista un vișin la a cărui umbră fusese adăpostită o masă și o bancă pe care poetul se așeza, își scotea hîrtiile, tocul, călimara și scria. Dar nici vișinul n-a rămas în picioare pînă astăzi.

Poete scump, pe frunte
Porți frunzele de laur,
Că singur, pînă astăzi,
Din plumb făcut-ai aur.

Poezia care l-a impresionat pe Alexandru Macedonski într-atît de mult încît i-a închinat un madrigal, adică o poezie scurtă prin care exprimă aprecierea, lui Bacovia, „Plumb”, s-a născut în urma participării poetului la o înmormîntare. Pe cînd era doar un adolescent, a avut loc un deces în familie, iar tînărul a trebuit să meargă la înmormîntare. Însă, pierdut în gînduri, a rămas în urma procesiunii, iar cînd și-a dat seama, se afla chiar în dreptul unui cavou. Ușa era întredeschisă, iar lumea era la o oarecare depărtare. „S-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta, a văzut că nu-l observă nimeni, și, curios ca oricare adolescent, a băgat capul înăuntru”, povestește Tincuța Bernevic. Era toamnă, bătea vîntul, scîrțîiau coroanele – „toată muzica cimitirului sub vîrtejul toamnei”, cum descrie muzeografa momentul.

În suportul argintiu nu mai arde nicio lumînare, iar cerneala din călimară s-a uscat. Caietul cu însemnări stă deschis pe masă, parcă știind că n-o să-l mai ardă nimeni, și praful s-a adunat gros pe tocul arămiu. Un bust de bronz înfățișînd un Bacovia îmbătrînit veghează, cu ochii în oglindă, placa pe care e gravată poezia „Plumb”. În dormitorul de alături, pendula s-a oprit la ora 08.10.

„Plumb, și furtună, și pustiu,

Finis…”

Surse foto:

desteptarea.ro

crestinortodox.ro