Cățeii de usturoi românești, dresați de un italian la Târgu Frumos

Unul din cei mai mari producători de usturoi din Moldova, Biagio Scrofani, un italian din Catania, a venit în România acum 20 de ani cu o bursă Erasmus. Și-a dat licența la Universitatea Transilvania din Brașov, a stat la o fermă din Răchiteni timp de opt ani și a făcut activități cu copiii din centrele de plasamant din Iași, iar acum locuiește în fosta casă parohială de la Târgu Frumos. Are luate în arendă 20 de hectare de pămînt unde cultivă usturoi, varză sau păstîrnac, iar în timpul liber deschide dulapul plin cu puști, alege una și pleaca la vînătoare.

În urmă cu 20 de ani, Biagio Scrofani, un italian din Catania, a ajuns în România la Universitatea Transilvania din Brașov, la specializarea Silvicultură. Era student în anul IV la Unviersitatea din Catania, la Științe Agrare Tropicale și Subtropicale, iar o bursă Eramus l-a adus în România. Acum are 43 de ani, este unul dintre cei mai mari producători de usturoi din Moldova și are luate în arendă, la Strunga, o localitate de lîngă Iași, peste 20 de hectare de teren agricol pe care cultivă usturoi, varză, pătrunjel, sfeclă, păstîrnac și tot ce mai poți găsi în grădina unui om gospodar de la țară. E un om înalt, cu părul castaniu și vorbește într-o română pătată de un accent grav italian, ce te poate pune în dificultate dacă nu îl urmărești cu atenție.

Din 2006 pînă în 2014 a locuit la o fermă din Răchiteni, unde era managerul unui proiect făcut în colaborare cu Centrul Diecezan Caritas Iași și Asociația Enzo B Onlus din Italia. Acolo, copii cu handicap sau cu probleme de comportament mergeau la fermă și împreună cu Biagio făceau diferite activități care erau menite să-i formeze ca tineri fermieri. „Organizam campusuri de vară la noi în fermă, activități cu copii din centre de plasament din Iași, cu copii cu probleme speciale – făceam clownterapie. În fiecare an se alegea un subiect, spre exemplu «Mai multe culori, o singură lume» și făceam joculețe cu cei mici”, spune Biagio în timp ce caută o poză într-un plic maro. În anul 2009, cele doua asociații nu au mai colaborat și atunci bărbatul a încercat să susțină proiectele pentru copii din fonduri proprii. Mai tîrziu, în 2014, și-a dat seama însă că nu mai are destui bani. Cînd a plecat de la Răchiteni, a crezut că o să-și rămas bun de la România, dar cei de la Enzo B Onlus i-au oferit un loc unde, dintr-odată, putea să rămînă. De atunci Biagio locuiește în fosta casă parohială de la Târgu Frumos. „Aveam dotarea tehnică, dar nu avem terenuri, iar acum am în arendă 20 de hectare. Mă concentrez pe tot felul de activități care îmi perimit să fac o agricultură de performanță cu rezultate bunicele”, spune bărbatul.

Grătarele din fața căminului

Cînd vorbește despre studenție, amintește doar despre cea din România, unde „am ajuns la concluzia că dacă vreau să mă integrez, trebuie să mă împrietenesc cu români. Am ieșit cu silvicultorii mei, care făceau grătar în fața căminului, puneau manele la o mașină Dacia 310 și aduceau cîte două bidoane de vin”. În cămin a stat cazat trei zile, dar după ce a văzut condițiile a spus că se îmbolnăvește, așa că s-a mutat cu chirie împreună cu un portughez și doi italieni. Zice că nu o să uite niciodată cum un coleg de facultate i-a spus că soția unui profesor de-al lor era cadru didactic la un liceu de arte și că dacă își dorește o prietenă frumoasă să meargă la o întîlnire cu fetele de acolo. „Cînd am ajuns la ele, una avea ochelari și nu prea vedea, iar două erau maghiare – eu spuneam «si» și ele spuneau «igen».” Ca orice italian, a vrut să mănînce pizza într-o seară însă „cînd am ajuns la restaurant mi-au dat ketchup și mujdei și atunci am zis că nu se poate, că «ăștia sînt nebuni!»”. Și ca totul să fie complet, spune el, a fost de ajuns un moment de neatenție și tot aici i-a fost furat într-o zi și aparatul de fotografiat.

Bursa unui student Erasmus era de aproape 800 de euro pe lună, iar dacă studentul mai primea și bursa de merit ajungea să primească lunar aproape 1.200 de euro. Profesorul îndrumător a lui Bigio îi spunea că el reușea cu chiu cu vai să cîștige 500 de euro și că și-ar dori să fie și el student, să poată pleca cu Erasmus. Tot același profesor a fost cel care s-a gîndit să adauge programul de schimb de experiență în universitatea din Catania. El era bun prieten cu un cadru didactic de la universitatea din Brașov „și s-au gîndit cum să facă să colaboreze și așa a pornit totul”.

După ce și-a terminat bursa de șase luni, a început să depună alte acte pentru o nouă bursă în România, însă a vrut să le arate și italienilor ce a găsit el aici. Așa că s-a documentat timp de cîteva luni și apoi a plecat în Italia la un festival de brînzeturi, unde a dus brînza în coajă de brad, ii, catrințe, și-a amenajat propriul stand tradițional românesc și a apărut în ziarele locale și chiar cele naționale. Toți vizitatorii de la festival se mirau și îl întrebau: „cum se poate să scoți coaja din brad și să bagi brînză în ea?”. El se mîndrea și le spunea că asta înseamnă „tipicitate și tradiționalism la români”.

De ce nu mîncăm merele de la Sârca?

După ce a terminat toate studiile în România, a plecat în Kenya. Acolo totul a mers bine însă, după o perioadă, și-a dat seama că gîndul i-a rămas tot la țara noastră și că nu și-l putea muta de-aici în niciun chip. A văzut pe Internet că în Iași se caută un iginer agronom la o fermă din Răchiteni și a plecat din Kenya fără să se uite înapoi vreo clipă. Înainte să se apuce de plantat usturoi sau varză, Biagio a studiat tradițiile românilor și a ajuns la concluzia că „singurul lucru pe care românii nu vor să îl schimbe este mîncatul de sarmale și de mujdei la orice mîncare cu pește”. Nu vinde produse pentru lanțurile mari de hipermarket-uri pentru că ei nu caută țărani agricultori ca el, ci vor o imagine de comerciant care să prindă la public.

Bărbatul spune că avem pămînt bun pentru plantant – 10 milioane de hectare de teren arabil – dar nu înțelege „de ce trebuie să înghițim toate produsele din export? De ce nu pot mînca merele mele de la Sârca, ci trebuie să le înghit pe cele din Polonia și Italia?”.
Pe lîngă agricultură, Biagio, este un vînător înrăit. Merge cît de des poate în locurile special amenajate pentru vînătoare și spune că are acasă un dulap plin cu arme, pentru că așa cum are un pescar mai multe momeli și undițe, și vînătorul are nevoile lui. Crede că este foarte important să cunoști comportamentul animalelor, să nu le fugărești și să ai răbdare pentru că fiecare acțiune trebuie făcută la timpul potrivit.

Cînd vine vorba de locurile turistice din țara noastră spune că le cunoaște ca pe buzunarele lui, că nu este un loc în care să nu fi fost și că atunci cînd a ajuns aici credea că va da doar de căruțe și de oameni săraci. Acum, deși are o cu totul altă părere despre România, rîde și spune că nu crede totuși că o să-și întemeieze aici o familie, luînd de nevastă o femeie de-a locului, pentru că „nu vreau să mănînc mujdei toată viața!”.