Căpitanul navelor de hîrtie

Grigorie Gheor­ghe s-a încăpățînat să aș­tear­nă pe hîrtie tot felul de linii. Erau proiectele pentru construirea unor na­ve. Mai tîrziu, a trecut și de partea cealaltă, a muncitorilor, chiar dacă i se spu­nea căpitan. Nu i-a fost ușor cînd viața i s-a lovit de valuri și a conti­nuat să facă parte din e­chi­pajul vedetelor pur­tătoare de rachete și să simtă vibrația torpilelor prin apă. Deși pe părinți i-a acoperit pămîntul, iar el a început să ruginească precum „vasele”, mai au­de și acum vorbele tatălui: „Fă-te marinar!”.

„Sînt lucruri care se pot scrie și u­ne­le care sînt secrete pînă azi”, îmi spu­ne Gheorghe Grigorie. Ne-am cu­­nos­cut în timpul unei călătorii cu tre­nul accelerat, pe ruta Constanța-Iași. Îl învăța pe nepotul său jocul cifrelor, în­so­țindu-l spre casă. Printre vorbele „sfă­toase” spuse copilului, mă privește lung și-mi zice că este proiectant de na­ve de război pentru flota ro­mâ­neas­că: ,,în șapte ani nu am văzut deloc Iașul, treceam mereu seara prin gară la Ungheni și de a­co­lo, direcția Le­nin­grad”. Acolo avea să învețe, după „rețetă”, ce a făcut toată viața.

Aveau „di tăti”

În Rusia a ajuns „forțat” de directorul liceului militar din Galați, după bacalaureat, „examen de maturitate”, cum îi spune bătrînul de 72 de ani de lîngă mine. Își amintește că într-o zi, profesorul a intrat în clasă și i-a pus pe toți să dea un examen, la fizică, ma­te­ma­tică și chimie. ,,După as­tea ne-a spus că șase dintre noi plea­că la Galați. Printre ei, eram și eu, dar habar nu aveam ce urmează. Țin minte că directorul m-a strigat și mi-a zis că sînt re­par­tizat să plec în Uniunea Sovietică. Ze­ce zile mi-a dat”. Ridică ochii și îmi spune mîn­dru că de la ruși au primit de toate: „riglă de calcul, trusă de pro­iec­ta­re, șevalet, ghete de forbal, patine și bo­canci, ski-uri și echipamente spor­ti­ve pentru sală”.

Tresare deodată și îi vine în minte imaginea celor pe care i-a lăsat acasă. Toată fața i se strînge în îm­preunarea sprîn­cenelor groase, cînd îmi poves­teș­te despre părinți. Mama care trebuia să aibă grijă de tatăl șubred, împușcat într-o misiune la Bra­șov îi tulbură gîndurile. ,,Am plîns vreo două săp­tă­mîni, credeam că n-o să mă mai întorc niciodată a­ca­să”, zice inginerul a­proa­pe în șoaptă. E pentru prima dată, cînd li­niștea se lasă în compartiment.

Dansul în limba rusă

Nu avea să dea nu­mai peste gre­utăți în URSS. Îmi spune că a ,,mîn­­cat rusă pe pîine” cu un profesor specialist în limbi romanice, venit tocmai din Cuba. În primele zile, învăța cîte zece cuvinte, ca mai apoi să ,,rupă bine”, du­pă cum spune el, ca un român neaoș. Și acum mai scapă cîte o vorbă do­­uă în ru­sește. „Prima dată cînd a intrat în cla­să ne-a întrebat așa «Cum se zice pa­coinic, în limba romînă?». «Mort», zi­ceam noi”, îmi po­ves­tește Gheor­ghi­ță zîmbind. Răspunsul profesorului l-a făcut și atunci să rîdă: ,,Și la cubanezi tot asa îi zice, și dacă-i mort, e bine!”.

Primul ordin de care își aduce a­min­te e acela că trebuia să iasă sîm­băta la dans, cu rusoaice sau la film. „Ca să învăț limba mai bine. Apoi, cînd ne în­torceam din oraș ne lua la întrebări, sa vadă ce știm nou”. Cu o sta­tură robustă ca cea a căpitanului Hook și o voce la fel de groasă, Gheor­­ghiță era ușor de re­mar­cat printre albanezi, polonezi, chi­nezi și nemți, care urmau cursurile de navigație alături de el. La fel de pre­zent e­ra și la serile dansante. Bîțîind pi­cio­arele pe ritmurile de altădată, bătrînul începe iar a povesti: ,,Tot ti­ne­retul dansa, în special muzica a­me­ri­cană. Rușilor le plăcea jazzul. Dan­­­sul nos­tru era alt­fel decît al lor, ei erau cam demodați, aveau niște pantaloni largi, iar fe­tele erau le­ș­i­na­te după noi”. Ex­pe­ri­ența celor șapte ani petrecuți la Le­ningrad l-a antrenat după model „rus­nac” în matema­tici, fi­zică și re­zis­tența materialelor. Între ti­mp pe planșele lui, începea lupta: schi­­țele navelor de război prin­deau con­tur.

Din port, marea pare liniștită

De rămas în Rusia, nici gînd. S-a întors în România și a început să pro­iecteze nave de război pentru flo­ta noas­tră. De îndată își proptește o­che­­la­rii pe nasul bocarnat și începe să-mi de­seneze febril un motor, unul în for­mă de stea, despre care pretinde mîn­dru, că el l-ar fi inventat. Pixul i se îm­potmolește sub forța mîinii as­pre, iar foaia tremură, cînd apare o ve­de­tă purtătoare de rachete și torpilele ei.

,,Ni se zicea unitatea de surdo-muți. Nu trebuia să stie nimeni ce se întîmplă”, își eliberează Gheorghiță cuvintele ca dintr-o închisoare. A­min­tirea echipajului de marinari mi­li­tari de pe vedetele purtătoare de ra­che­te, cu un glas vlăguit bătrînul, îl fa­ce să se simtă ca un trădător. Pen­tru el, „lumea era pe val” și numai sunetul torpilelor îl fă­ceau să mai tresară, atunci cînd era în misiune. Îmi spune printr-un oftat că ,,toată viața mi-am mutat-o pe navă”. În fiecare clipă se stăpînește să nu se uite pe geam, cum îi fugea odata pri­vi­rea în larg, pe vremea cînd era șef de șan­ti­er naval la Constanța. Mun­ca l-a dus și la Mangalia, acolo unde ținea evidența vaselor și „nimic din ce plutea, nu-mi scăpa din ochi. În­trea­ga flotă a trecut prin mîinile mele, de la vedeta cea mai mică la cru­cișătorul Mărășești”.

Îmi descrie în amănunt serile petrecute în saloane luxoase pe mare și fiecare femeie pe care a întîlnit-o prin porturile Europei. Dar toate se îm­bra­că repede într-o singură imagi­ne, din iar­na lui ’62. ,,A înghețat bo­cnă toată Dunărea. A înghețat chiar și marea în unele porțiuni. În bazinul de la Man­ga­lia, unde era flota noastră de bază ajunsese gheața la un metru și ceva grosime. Dacă navele erau strînse de ghea­ță, plesneau. Fă­ceam patrulări prin Mangalia, de la șantier pînă la ie­șire și noaptea fără oprire, la minus 40 de grade”, redă Gheorghiță ca într-un raport. Pe vremea aceea era căpitan de rangul I pe un spărgător de gheață și a primit comandă din port să plece, în preajma Crăciunului. A pornit „să are” Marea Neagră împreună cu alte două „nave”, Poseidon și Poarta Al­bă. „Re­velionul l-am făcut în marș. Nu am a­juns bine la Hîrșova, că unul dintre spăr­gătoare se avariază și tre­bu­ie să se întoarcă. Poarta Albă se stri­­că și ea și ră­mîne ancorată pe ma­lul Dunării”. Nici lor nu le-a fost u­șor: „Cel mai mult ne-am chinuit la Co­tul Pisicii, la Ga­lați, unde aviația română arunca to­ne de bombe în fie­care zi, făcea gaură în gheață și pînă venea a două bombă, în­gheța la loc. Am salvat școlile și că­tu­nele de la inundații”. Pînă la Brăila le-a luat mai bine de o lună să ajungă „că nu mai mergea motorul și am ră­mas să plu­tim pe gheață”, dar Gheor­ghi­ță îmi spune că pe el „nimic nu mă o­prește, nici măcar o elice mîncată de gheață”.

Își amintește cum în aceeași „că­lă­torie” au rămas fără provizii. Au în­ce­put să mă­nîn­ce ză­padă, pînă și-au meș­­te­șu­git schiuri din butoaiele de mu­rături, ca să fa­că rost de cîțiva crapi și niște car­tofi de­ge­nerați de pe mal. Nu a­veau voie să intre la rezerva de hrană a navei, decît în situație de război, în­să a umblat și acolo, ,,am terminat ma­caroanele, am intrat și la biscuiți, ca­re aveau viermi în ei, dar nu-i ni­mic, am mîncat și d-ăia” , își amin­teș­te căpitanul. Nici nu se gîn­dea atunci că avea să fie acuzat de u­nul din șefii de doc din Mangalia că el prici­nuise ­toată întîrzierea. „«Îl bă­găm pe Grigorie la pușcărie. O elică din asta costă mult», așa mi-a zis in­ginerul Cin­ghină»”. Dar nu au avut soi de iz­bîndă cu el.

Acum, la 72 de ani se aprinde ca o scînteie cînd vorbește despre flota ro­mâ­nească. „Ce am avut bun de la italieni, ne-au luat rușii. Distru­gă­toa­rele ni le-au luat, submarinele ni le-au luat, unul singur ne-a lăsat, pe care ne-au obligat să-l tăiem. Și ne-au lăsat niște hardughii, îmi pare rău că trebuie să o spun și nu e bine. Ne-au lă­sat niște dra­goare de-ale lor, ru­sești, pe care le-au folosit în timpul războiului din oceanul înghețat și ei nu aveau nevoie de ele, dar de ce le-au lăsat? Ca să putem in­strui oa­me­nii, să nu desființăm de tot”, tre­ce repede ca într-un in­ven­tar ce-a mai rămas din flotă după cel de-al Do­­ilea Răz­­boi Mondial. Și-a văzut navele cum plea­că din port, „ca pe niște co­pii care se duc la facultate”. A schimbat bor­dul spăr­gă­to­rului cu ban­che­tele de tren. I-au mai rămas vi­zi­te­le la ne­pot, pe care, pe drum spre ca­să, în Iași, îl învață să con­s­tru­iască ce știe el mai bine. Îl ur­mă­resc cu ochii pe bă­iat, care meș­terește ceva între pal­me. După mai puțin de două minute rîde către mine și îmi arată un vaporaș din hîrtie.

*fregată – veche navă de război cu vele, rapidă, cu trei catarge și ar­tilerie puternică, de recunoaștere, de pază și de legătură între navele mari;

*vedetă – Mic bastiment de răz­boi, pe mare sau pe fluviu, folosit mai ales pentru observații;

*spărgător de gheață – navă special construită pentru a sparge ghea­ța într-o apă navigabilă și a face po­sibilă navigația în lunile de îngheț.

***

Freamătul sîngelui

Pe Grigorie îl macină dorul de ca­să. Și-a lăsat părinții cînd a plecat în Rusia fără să le dea multe de ves­­te. Nu a uitat nici acum, anii ’38 -’40, „cînd trăiam în belșug”. Ta­tăl lui e­ra strun­gar și abia pusese ba­ze­le fa­bri­­cii IAR Brașov, iar ma­ma, țe­să­toa­re la război în Galați. „Ta­ta spu­nea că ar fi putut să cumpere în­tr-o lu­nă de zi­le un car cu boi, o tră­su­ră cu cai, cu vi­zitiu cu tot. Mer­geam nu­mai cu tră­sura, părinții mă cărau pes­te tot”.

Nu avea să le fie bine multă vre­­­me. ,,Cel mai mare cui băgat în cre­­­­ie­rul meu a fost cel de 4 aprilie 1944. Am văzut cu ochii mei oa­me­ni morți, la calea ferată și unuia că­r­uia îi că­zu­se capul de pe umeri”. Bom­­bar­da­men­tul în Brașov începuse. „După 5 zile, ne-am dus cu tre­nul, ne-am îm­bar­cat în două va­goa­ne. Luam șinele din spa­te și le mu­tau în față și în spate nivelau te­re­nul, să nu ne găsească rușii. Și cînd am a­juns în pădure, locomo­ti­vele le-au tran­­sformat în cazane și ne-am mu­tat în barăci făcute din lăzi de am­ba­laj și am trăit în ele pînă a ve­nit fri­gul. Eram două garnituri de tren pli­ne de muncitori, cu forje, fre­­ze, cu strunguri, polizoare, unii cu ra­­țe, gîș­te, porți unii și-au luat chiar și mobile, noi am plecat cu boc­ce­aua”. Se mutau din sat în sat, pî­­­nă ce au ră­mas în Corbi, un sat de porcari. De acolo, își amin­teș­te de o nuntă, un­de a mîncat „pi­cio­­ru­șe de broa­ș­te”. Cînd s-au în­tors, du­pă doi ani, în casa lor stătea altcineva. „Ne fu­ra­­se­ră tot și nu am mai pu­tut intra”. Așa au plecat în capi­ta­lă, unde tatăl i-a „luat calea parti­dului comunist”. A­tunci se su­păra cînd îI spu­nea „bă­trî­nul” lui că tre­­bu­ie să meargă la de­fi­lări, dar cînd „a simțit că moare mi-a zis numai atît «Fă-te marinar»”. N-a a­pu­cat să-l vadă pro­iectant de nave și căpitan. S-a întors acasă numai să-și găsească ma­ma singură, „nu-i mai purta ni­meni de grijă”. Abia acum, cînd își vede copiii mari în­țe­lege de ce l-a trimis tatăl pe mare, „să mă fac și eu ca el”. Dar „calea par­tidului” nu a vrut niciodată să o ia. Gheor­ghi­ță a rămas tributar mă­rii.

Diana IABRAȘU