Botezați în Mediterană, românii din Grecia se întorc acasă cu alt chip

Povești fără timbru Niciun comentariu la Botezați în Mediterană, românii din Grecia se întorc acasă cu alt chip 24

Tot românul care-și găsește casă-n Grecia, țara sugrumată de necaz în ultima vreme, aleargă după o pîine mai albă. Și chefliul, dar și cel care adună măsline cu mîna însîngerată de la sare. Și cerșetorul, dar și cel care se căznește să muncească chiar dacă în palme bătăturile fac coadă. Și profesorii care au ales să pună catalogul în cui pentru o meserie mai puțin de vază, dar și „fetele vesele de lîngă Piața Omonia, care se vînd pentru cinci euro și atunci dacă au norocul să primească atît”, după cum denunță amărît George, un piteștean care învață tinerii greci chitară. Cei aproape 1000 de români care părăsesc săptămînal țara cu destinația Elada sînt tot atîtea povești de deznădejde sau dimpotrivă de speranță. Însă istoriile lor, fie ele de despărțire sau de revedere, poartă adesea același chip. Zugrăvit din nevoi, familii împrăștiate și gînduri ascunse.

Aproape 1000 de români pleacă din țară la fiecare șapte zile, cu destinația Elada.

Tot românul care-și găsește casă-n Grecia, țara sugrumată de necaz în ultima vreme, aleargă după o pîine mai albă. Și chefliul, dar și cel care adună măsline cu mîna însîngerată de la sare. Și cerșetorul, dar și cel care se căznește să muncească chiar dacă în palme bătăturile fac coadă. Și profesorii care au ales să pună catalogul în cui pentru o meserie mai puțin de vază, dar și „fetele vesele de lîngă Piața Omonia, care se vînd pentru cinci euro și atunci dacă au norocul să primească atît”, după cum denunță amărît George, un piteștean care învață tinerii greci chitară. Cei aproape 1000 de români care părăsesc săptămînal țara cu destinația Elada sînt tot atîtea povești de deznădejde sau dimpotrivă de speranță. Însă istoriile lor, fie ele de despărțire sau de revedere, poartă adesea același chip. Zugrăvit din nevoi, familii împrăștiate și gînduri ascunse.

I. PIERDE-VARĂ

„Vai, da’ ce bine semeni cu o cu­mătră de a mea, Silvia, o femeie bu­nă și cuminte ca pîinea lui Dum­nezeu”, se umflă în pene Dra­goș, de îndată ce se așază pe sca­unul liber de lîngă mine. Se așază atît de repede încît nici nu apuc să-i văd bine fața, că și începe să se laude cu una, alta, ca un cocoș gălăgios. Iar cînd vede că nu-i răs­pund, mă asigură aproape iritat că el nu-i un pierde-vară, că mai are trei veri dintre care unul este preot printr-o parohie catolică din Bo­to­șani. „Este el catolic, dar tot preot e”, spune duhnind a alcool stătut.

Îndată aflu că merge în Grecia de zece ani dar, cum i-au plăcut femeile și distracția, chiar dacă are o soție acasă în Dorohoi, încă o du­ce greu în țară, de aceea nici nu prea are tragere de inimă să se în­toarcă, decît atunci cînd nu găsește de lucru cu lunile. Pentru că așa lu­crează Dragoș acum. O săptămînă da, două luni nu, apoi iar trei zile, după care mai așteaptă o vreme. Altădată nici să iasă pe plajă nu avea timp ca să audă „cum face marea pîl-pîl lîngă mine sau să-mi găsesc și eu pe cineva cu care să vor­besc cîte ceva”. Că-i vorbăreț mă convinge în aproape o oră, cît fa­cem din București pînă la Giur­giu, destul cît să-mi mărturisească cum a jucat de cîteva ori la aparate și a pierdut vreo cîteva mii de euro sau cum s-a iubit furtunos cu grecoaice măritate, la ele acasă. Dar acum nu mai face din astea, că e bărbat așezat și cuminte! Însă, în­da­tă ce trecem de Russe, Dragoș scoate din buzunar o sticlă de un sfert de whisky Cava D’Oro și, pe șustache, îl dă pe gît din cîteva în­ghițituri pe tot. „Să nu mă spui la șofer, că mă dă jos la țiganii ăștia de-și zic bulgari”, șoptește apoi, dar nu apuc să-l spun eu că bea în autocar, că-l vede șoferul și, după o ceartă zdravănă, Dragoș se mută în spate, cu tot cu pulover și sticle, la un loc.

II. MAESTRU

Domnul George poartă chitara cu el din Atena în Pitești de opt ori pe an.

În locul lui vine în față domnul George, un bărbat de vreo 55 de ani, rotund și mustăcios, pe care-l văzusem mai retras de fiecare dată cînd făceam cîte un popas. Lui nu-i prea place să vorbească, dar după vreo patru ore de traversat Bul­ga­ria, îmi spune că-i din Pitești și că-i sătul de „lichelele” care iau autocarul din România spre Grecia ca de mere pădurețe. Asta pentru că el face naveta de 15 ani din țară spre Atena, de vreo opt ori pe an, întrucît, după o lună, trage o fugă acasă de o săptămînă și apoi iar se întoarce la greci. „Mă întrebau mai devreme cei din spate dacă lucrez pe șantier. Și le-am arătat mîinile să vadă că eu nu am bătături în palme, ci pe vîrful fiecărui deget”, iar cînd le întinde, observ niște de­gete subțiri, cu o manichiură de­o­sebită, dar care se termină cu o gă­mălie bătătorită, mare cît un bob de piper nemăcinat. „Dar ce faceți în Grecia?”, îl întreb urmărindu-i iscusința cu care se mișcau de­ge­te­le alungite. „Predau copiilor chi­ta­ră, la o școală din asta particulară, de trei ori pe săptămînă, iar în ce­le­lalte zile cînt pe la taverne”. Geor­ge a terminat Conservatorul din București acum vreo 30 de ani, iar prin ’97 a cîntat la o nuntă cu invitați greci, care, după ce l-au auzit, i-au propus să vină în ca­pitala elenă, că-l ajută ei să se angajeze pe la o școală privată. Era mo­mentul în care tinerii greci căutau să facă altceva. „Știți că ei au buzuki. Ei, cam de pe atunci au început să facă și altfel de ins­tru­mente”, spune profesorul, fă­cîn­du-mi apoi o scurtă istorie a ceea ce însemnă muzică și instrumente muzicale în Elada. În spatele autocarului, acolo unde a prins loc la început, are și chitara, pe care o plimbă pe traseul Atena-Pitești de fiecare dată, pentru că „nu o pot lăsa singură în apartamentul din Grecia”. Și apoi, ea e sursa unui venit deloc neglijabil, dar care altădată era și mai consistent. „E­rau luni în care făceam peste 2.000 de euro numai de la taverne, plus banii de la școală, se strîngea ceva. Acum, cu tavernele plătesc chiria și utilitățile, iar ceilalți îi strîng pentru acasă”. Din cînd în cînd, la vreo patru-cinci ore distanță, pro­fesorul îi cere un pahar cu apă stewardesei și ia o pastilă.

Țigări la Mediteran

Fata, din Dumbrăveni-Focșani, este într-o continuă luptă de lă­mu­ri­re cu unii pasageri, care ori vor aer condiționat mai tare, ori îl vor închis, care vor muzică populară, ori manele, ce vor liniște sau film. Alții cer cafea și ceai, că „așa dădea Perla pe vremuri”. Acum însă a­pa­ra­tul din autocar nu mai func­țio­nează, iar călătorii îi aruncă vorbe jignitoare însoțitoarei de bord, însă ea se preface adesea că nu-i aude, iar, cîteodată, cînd cuvintele sînt prea mocirloase, îi roagă frumos să nu-i mai vorbească urît. „Asta așa e. Ce vină are domnișoara, că a dat criza și peste Perla?”, îmi șușotește George, că deja-i trecut de miezul nopții, iar unii oameni de lîngă noi au adormit de mult. „Altădată făceau un adevărat spectacol tot drumul ăsta lung”, și scoteau la concurs cîte o cutie de ciocolată ambalată, o sticlă de șampanie și un ceas mare pe care scria Perla. Apoi, numeau la nimereală trei călători care trebuiau să danseze pe cîteva melodii, iar la final publicul decidea cine și ce primea. „Eu am cîștigat odată sticla de șampanie, iar un petrecăreț ceasul și i-am propus să facem schimb. Trebuie să-l am și acum pe undeva pe acasă”, îmi spune profesorul, bucuros de isprava sa și cu dor de vremurile în care drumul de 27 ore era un bîlci care amăgea timpul. „Da’ știi ce s-a întîmplat cu Murat-ul (n.r.: altă firmă care avea cursă pe traseul România- Grecia)? I-au prins grecii burdușiti cu țigări de vreo două ori și i-au desființat. Dar turcul, șmecher, a păstrat firma, i-a schimbat numele și acum ce să-i facă? Circulă Mediteran la fel de plin ca Perla, Lilian sau Express”.

III. HOȚ

„Unii lucrează în construcții și-i cunoști după mîinile bolovănoase, suferinde. Alții merg în agricultură și tot așa-i vezi cu bătături cît roata carului. Mai sînt femeile care merg și au grijă de bătrîni sau fac curățenie prin casă. Dar restul, din atîta omenire care ajunge acolo, ce fac? Fură, cerșesc și ies pe trotuar.”

Din România în Grecia sînt vreo cinci firme care fac traseul săptămînal, de mai multe ori, însă de fiecare dată cu cîte două-trei autocare pline. Un calcul simplu arată că aproape 1000 de români pleacă din țară la fiecare șapte zile, cu destinația Elada. Unde merg a­tîția oameni și ce fac se întreabă atît George cît și un alt bărbat, ve­cin, pe care l-am auzit la vamă în­dru­mîndu-și copilul să se ducă la școală și să fie cuminte, că el are să se întoarcă de Crăciun acasă. „Unii lu­crează în construcții și-i cunoști după mîinile bolovănoase, su­fe­rin­de. Alții merg în agricultură și tot așa-i vezi cu bătături cît roata carului. Mai sînt femeile care merg și au grijă de bătrîni sau fac curățenie prin casă. Dar restul, din atîta o­me­nire care ajunge acolo, ce fac? Fu­ră, cerșesc și ies pe trotuar”, declamă profesorul, intrigat. Lui chiar i s-a întîmplat să simtă la me­trou o mînă străină prin geantă și după ce l-a luat la întrebări pe hoț, s-a prins că e român. „Da’ ce faci, tu, român, adică fratele meu, mă furi aici într-o țară străină?”, i-a spus tîlharului care a fugit rușinat.

Cînd ajungem în Atena, o țigancă tînără, mozolită și ciufulită de-a binelea, începe și-l înjură în gre­cește, cît se poate de urît, pe grecul care i-a atras atenția că-i murdărește bluzonul dacă-și mai în­tinde picioarele. Pe ea o vă­zu­sem coborînd din autocarul de Ol­te­nia, cu un țînc de vreo trei ani în brațe. Pe el, însă, l-am văzut ur­cîn­du-se din Iași, la șase dimineața. Pe drum ne-a spus mîndru, mie și celorlalte trei femei care mai erau în microbuzul de tranzit pînă la București, că venise în România ca să-și însoțească fetița în prima zi de școală. Ea stă la Iași cu mama, care l-a cunoscut pe viitorul soț lucrînd în Atena. Acolo au și stat împreună cinci ani, pînă cînd au dat fetița la grădiniță în România și a trebuit ca mama să se ocupe de educația ei. Iar acum copila își vede familia reunită o dată pe an, cînd merge cîte trei luni în Grecia.

IV. SALAHOR

Vînzoleala în cartierul Achar­non, unde-și au sediile cele trei firme turcești care-i duc pe români din Grecia în România, în ziua plecărilor, începe de ora 19.00. Primul sediu dinspre Acropole e Mediteran, mai apoi Perla și după Li­lian. Toate-și parchează pe mar­ginea străzii cîte trei autocare i­mense care încurcă circulația a­proa­pe de centrul Atenei, mai a­les pentru că străzile sînt înguste și, la ora aceea, foarte aglomerate. Cu chiu cu vai plecăm burdușiți cu bagaje, mai ceva ca sania lui Moș Crăciun. Ba chiar șoferii urcă gea­man­tane și pe coridorul din autocar, pentru că la cală e plin. „A­vem numai 30 de cutii cu struguri și portocale. Plus zece cutii, mari împachetate, pentru care omul acela care tocmai a urcat spre Iași a plătit și trebuie să le luăm. Ca să nu mai zic de nu știu cîte draperii, un geam, o mo­to­cositoare și bagajele celor care s-au urcat din Patras, înaintea voastră”, ne spune șoferul, ară­tîn­du-ne că, la propriu, nu mai are unde să arunce alte bagaje. Înghe­suiți, mișcîndu-ne greoi, ca un tanc obosit, ieșim din Atena în vreo 20 de minute, după care ne în­trecem cu celelalte autocare, iar șoferul nu lasă vitezometrul să co­boare mai jos de 100 de km/h. La un moment dat, chiar, namila puf­nește dubios, însă nu-i luată în sea­mă și renunță singură mai tîrziu să se opună bicelor primite.

Vameș de euro

„Vrei să cumpăr de la popasul ăla ieftin din Bulgaria un borcan cu măsline cu miez de migdale? Unul așa de vreo 7 kilograme? Spu­ne-mi că mai am oleacă și trec granița”, aud ca prin vis, iar apoi îmi dau seama că-i ora 04.00 și trebuie să scoatem buletinele că intrăm la vecinii noștri bulgari. Radu, un bărbat de vreo 50 de ani, și-a amintit cu noaptea-n cap că mai are 20 de minute gratuite în România și nu vrea să le piardă, așa că îi dă trezirea soției de la Botoșani și nouă în autocar. „Ehee, pînă la Botoșani mai este, dragă. Numai bine ajung la închinat la nuntă.” În cîteva minute ne a­șe­zăm în spatele altor autocare și camioane și așteptăm să urce polițistul bulgar să ne verifice documentele. Șoferul însă, parcă e un pui opărit în oală. Nici nu are stare pe scaun, nici nu coboară să le spună autorităților că are bagaje multe și că a fost nevoit să urce o parte și în mașină. Cînd începe inspecția polițistul bulgar și vede geamantanele claie peste grămadă se face vînăt și, iritat la culme, urlă la noi: „Hăăă, bagaz, bagaz” și ridică mîinile pînă sus în tavan, semn că treaba nu e bună. Apoi, cu lanterna în mînă, deși becurile în autocar sînt aprinse, ne ia bu­le­ti­ne­le la controlat. Și se uită, cînd pe o parte, cînd pe cealaltă, cînd la om, cînd la buletin, cînd cu lanterna, cînd foarte aproape de ochi, cînd de la distanță, cînd de a­proa­pe. La un moment dat vede un buletin grec și-l întreabă nedume­rit pe Iorgos, posesorul actului: „Dumneata unde mergi?”, la care grecul îi răspunde, surprins fiind că-i singurul luat la roată, că în România, la Iași, împreună cu fiica sa. Lămurit, polițistul merge mai departe și, pînă să coboare, adună trei buletine românești pe care le ia cu el jos. Atunci șoferul scoate 20 de euro din buzunar, se duce după el și rezolvă problema, iar după ce vameșul se uită fugitiv la cală, plecăm. „Nici nu am zis că nu ne pune să scoatem toate bagajele să le controleze. Bine că i-a plasat banul, dar dincolo, la ieșire din Bulgaria, nu cred că mai scăpăm”, îmi spune partenerul de drum, aproape sigur că minunea nu o să țină și la Russe. Trecem pe lîngă cazinoul bulgăresc din vamă, o clădire mare, strălucitoare, în fața căruia sînt parcate trei mașini la fel de lucioase. „Ia, uite, bulgarul are cazino în vamă, iar mai încolo țara arată ca după bombardament”, se aude din spatele autocarului, iar apoi adormim și, cînd deschidem din nou ochii, sîntem la vreo două ore distanță de intrarea în țară.

Traversăm lo­ca­li­tăți în care case la rînd stau să se dărîme, iar oamenii pe care îi vezi ici și colo sînt majoritatea bătrîni întristați.

Peisajul însă e trist. Foarte mo­horît și apăsător. Traversăm lo­ca­li­tăți în care case la rînd stau să se dărîme, iar oamenii pe care îi vezi ici și colo sînt majoritatea bătrîni aplecați și întristați. Unul, albit de tot, tunde pe altul, la fel de bătrîn, în curtea casei. Alții sînt pe mar­ginea străzii, departe de vreo lo­ca­li­tate, și bat nucii care străjuiesc ruta, ca mai apoi să le adune fructele. Dăm și de o fată care face din mînă la camioane și mașini mici, deși afară este un frig de neînduplecat. „De astea sînt peste tot”, îngîimă a lehamite Radu, du­pă ce rîde cu prietenul său pe seama tinerei. „Ia, uite, acolo. Parcă-i la Cernobâl”, spune el mai tîrziu, arătînd pe fereastră o loc­alitate puțin mai îndepărtată, nă­pă­dită de vegetație pe acoperișuri și spălăcită de tot. Din roșul aprins al cărămidei acum scîncea un roșu măcinat.

IV. ÎNVĂȚĂCEL

La Russe scăpăm doar cu o do­ja­nă spusă printre dinți din partea polițiștilor de frontieră pen­tru dezordinea din autocar și cu un zîmbet larg de „Bun venit a­ca­să”.  Lăsăm în urmă „Dunărița noas­tră”, cum îi spune ghiduș nenea Du­mitru, partenerul meu de drum, și, deodată, oamenii în­cep să fie din ce în ce mai gă­lă­gioși, chiar dacă unii mai au și no­uă ore de mers pînă acasă. Ecoul au­to­carului este mult timp „uite sînt la Giurgiu și ajung diseară”, nu­mai Mădălina și tatăl ei își anunță într-o greacă nativă mama că îndată o să-i sară în brațe.

Dulcea sărutare

Pe drumul dinspre Focșani spre Iași, după ce schimbăm na­mila de mașină pe o cutie de maxi-taxi, aflu că Mădălina este pe ju­mătate româncă și pe jumătate grecoiacă, din istorisirea pe care i-o face lui Nicos, un student de la me­dicină din Iași, care la rîndu-i își împărtășea experiența sa ro­mân­ească. Părinții Mădălinei s-au cunoscut acum 20 de ani în Patras, s-au plăcut și în scurt timp s-au căsătorit, iar ea a fost primul copil. Acasă, în Satul Nou de lîngă Iași, mai are trei frați, care încă nu știu că tatăl lor, împreună cu sora cea ma­re, în seara aceea de 28 sep­tem­brie, vin acasă, pentru prima dată pe anul acesta. „Vrem să le facem o surpriză și i-am spus doar mamei că mi-am mai luat o săptămînă de vacanță de la școală, numai de dorul lor”, îmi dezvăluie aproape de Vaslui, văzînd că sînt ochi și u­rechi la povestea lor. Și apoi con­tinuă într-o română perfectă, pe care și Nicos o înțelege și, de altfel, o vorbește. Ea este elevă în ultimul an de liceu în Patras și a ales să meargă la școală acolo pentru că nu a vrut să-l lase pe „tati singur. Am învățat să scriu și să citesc grea­ca cu mama, care de mici ne-a învățat pe toți și limba lui tati. El în­țelege română, însă nu o vor­bește, pentru că aici stăm cel mult o săptămînă și apoi ne întoarcem în Grecia”, ne mai spune a­do­lescenta rotunjoară, care, cu cît ne apropiem mai mult de Iași, cu atît ne molipsește mai tare cu dulceața ei. „Sebastian, să nu ne uiți și pe noi”, îi amintește soferului, care îi cunoaște deja după cîte drumuri au făcut împreună, și se ridică de pe scaun. Atunci oprim pe dreapta în fața unei case cu ferestre mari și luminate, iar șoferul împreună cu Iorgos descarcă cele zece cutii din dubă. Deodată, din curte vine la mașină mama care-și îmbrățișează fata cîteva minute bune, în timp ce tatăl tot traversa după bagaje. Îndată, însă, apar și trei mogîldețe, una mai mică decît cealaltă, care țipă atît de tare „tataaa” încît îi auzim din mașină, iar cînd o văd și pe Mădălina încep să sară de bucurie. Iar cînd tatăl termină de cărat toate gențile se pune în genunchi în fața piticilor, iar cei trei copilași aproape îl prăvălesc cînd i se trîntesc în brațe strigînd din toate puterile „babaaa”.

În farmacia lui Nicos

Tanti Lenuța ține să-l felicite pe Nicos pentru cît de bine vor­bește limba română, căci ea are un ghimpe în suflet.

„Acum de bucurie o să mai fa­că unu”, spune puțin stîlcit Nicos, adică Nicu, cum i se zice în Ro­mânia. „Și pe mine mă așteaptă a­ca­să la Iași o frumusețe de băiat de 10 luni”, pe care nu-l mai văzuse de trei săptămîni cît a stat în vizită la părinți, în Korinthos. „Mi-e așa de dor de el și de soția mea, o româncă din Chișinău, încît o să-i țin toată noaptea în brațe”. Nicos stă pe Copou și de fiecare dată cînd are ocazia trage o fugă prin vama de la Sculeni la socrii săi din Chișinău de unde vine burdușit de bunătăți. De altfel, acolo a venit pe lume și bebelușul lor pentru că „dacă în Grecia aveam nevoie de vreo 8.000 de euro pentru tot tratamentul și toate actele, în Basarabia cu 700 de euro le-am fă­cut pe toate”. Cît despre România, Ni­cos spune că e țara în care îți poți permite să faci trei-patru copii, pentru că traiul este decent, pe cînd la el în Elada creșterea lor înseamnă multe cheltuieli. Pe vii­tor, pe lîngă meseria de farmacist pe care o va practica, se gîn­dește să cumpere vreo 20 de hec­ta­re de pămînt și să facă agricultură, la fel cum tatăl său cultivă portocali, smochine și struguri în Corint. „Românii nu se gîndesc să in­vestească în agricultură”, încearcă să spună Nicos, dar este întrerupt de tanti Lenuța din Lețcani, care-l contrazice și-i răspunde că, de fapt, pămîntul este lăsat de iz­beliște pentru că românii abia au bani ca să pună o pîine pe masă, da­rămite să mai investească. To­tuși, tanti Lenuța ține să-l felicite pe Nicu pentru cît de bine vor­bește limba română, căci ea are un ghimpe în suflet. De cînd și-a dat băiatul la școală în Atena, copilul s-a căznit atît de mult să învețe greacă, încît, pe undeva, a uitat limba română. Urmează să dea la Marină, ceea ce o bucură enorm pe mama, care l-a crescut singură, însă „tot mă arde la inimă cînd văd că băiatul nu știe să scrie în română”.

***

Firul poveștilor de la Iași la Atena se poate depănă timp de 26 de ore. Iar fusul poate tresări la intervale scurte, cînd glasurile personajelor descriu lumi de lîngă noi, dar necunoscute. Drumul care străbate trei țări leagă adesea conversații deșarte și antrenează în mijlocul lor oameni dintre cei mai diferiți.

Însă după coborîre, rămîn în urmă o serie de ex­pe­rien­țe de viață tăcute, iar la întoarcere case înflo­rite, pentru un timp liniștite și împlinite. Cu mama, tata și copiii la aceeași masă.

Iulia CIUHU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top