Anticarul ce a îmblînzit Luceafărul de trei milimetri

Mihai Eminescu și-a găsit liniștea pe strada Lăpușneanu din Iași. Nu în brațele Veronicăi, ci în mîinile celui mai mare colecționar de cărți și obiecte care au aparținut sau au vreo legătură cu poetul. În anticariatul în care muzica vibrează printre argintărie și cărți, Dumitru Grumăzescu te întîmpină mereu cu povești împletite din firele vieții lui pe care și-a dedicat-o strîngînd aproximativ 7.000 de obiecte ce au legătură cu poetul național.

De la 15 ani, de cînd a început să colecționeze, pînă la 70 nu a vîndut nimic din colecție. Ba din contră susține el, adună. În fiecare zi aduce cîte un obiect nou în camera însuflețită de pisici ce folosesc unele hîrtii ca obiecte de alint pentru ca mai apoi să doarmă pe calorifer și să caște leneș. De la lingurițe de argint pînă la medalii și cărți, arta colecționatului, care i s-a întipărit ca mod de viață, l-a făcut pe Dumitru Grumăzescu să achiziționeze în fiecare zi ceva nou.

Însă „colecția Eminescu a rămas cea de suflet a mea”, se confesează colecționarul, asemeni celor care spun povești la radio. Prima întîlnire cu opera eminesciană a fost întîmplătoare. În 1958 a venit în Iași și a fost internat la clinica de of­talmologie a spitalului Sf. Spiri­don.

Însă „colecția Eminescu a rămas cea de suflet a mea”, se confesează colecționarul, asemeni celor care spun povești la radio. Prima întîlnire cu opera eminesciană a fost întîmplătoare. În 1958 a venit în Iași și a fost internat la clinica de of­talmologie a spitalului Sf. Spiri­don. Acolo a găsit un ciot de carte fără coperți și fără prefață pe care a în­ceput să îl citească cu lupa, pe as­cuns, căci fiind operat la ochi, nu a­vea voie să supună ochii efortului de a urmări literele. Deși nu a cunoscut mîna de care fusese scri­să, versurile i-au rămas pe suflet ca pe foaie. Astfel că, în 1960, de ziua lui, a găsit o carte cu copertă roșie, din seria comunistă „Biblioteca pen­tru toți”, și ca o scînteie i-a apărut în față imaginea lui Eminescu. „Eu zic că imaginea poetului la Viena reprezintă poporul român. De a­tunci mi-am spus că tot ce a scris acest om și ce s-a scris despre el, voi strînge.” A adunat timp de 19 ani, iar în 1979 a făcut prima ex­po­ziție la fosta Școală Domnească.

Poezie și cîntec în Columbia

„Cu stîngul nu văd și cu dreptul mă feresc de proști”, spune iro­nic Grumăzescu. Poartă un pulo­ver grena ce îi evidențiază armonios pă­rul alb, iar cu cotul drept se spri­jină de scaun. Spune că la Cluj a fost „declicul”, la a doua expoziție cu obiectele ce îl priveau pe Emi­nes­cu și-a promis că va colecționa cu răspundere fiecare lucru. „La ex­poziție erau mulți profesori, iar u­nul dintre ei, care era din Botoșani și rămăsese singur pe lume, mi-a spus că nu mai văzuse niciodată o ediție Princeps Eminescu. Am vă­zut cum îi tremurau mîinile și cum îi dăduseră lacrimile cînd i-am dat cartea”, mărturisește colecționa­rul. Și-a spus de atunci că va lucra ordonat și științific, să știe unde s-a editat cartea, în ce an, cum au circulat ilustratele, ziarele, căci nu vo­ia „doar să le colecționeze cu sa­cul”.

Memoria lui e ca o enciclopedie vie și îmi spune despre primul disc de patefon apărut în Colum­bia cu prima poezie a lui Eminescu pu­să pe muzică. Cît despre co­lecția pe care a adunat-o cu trudă, măr­tu­risește că vrea să rămînă la ea aca­să. „Nu vreau să părăsească Iașul, căci eu iubesc orașul. Colecția ori va fi dată direct Universității, cu con­diția să se facă un centru de studii și cercetări Eminescu, ori la Bi­blio­teca «Mihai Eminescu». Oricum, vreau să ia locul într-o instituție prestigioasă”, explică Grumăzes­cu.

Spune că pentru colecția sa a făcut o mulțime de eforturi și a trecut prin momente mai puțin plă­cute. Are cartea de vizită a poetului și una din cărțile lui Aron Pum­nul, un tom care a fost răsfoit de Eminescu, revistele „Familia” în care poetul și-a făcut debutul și nu­mere din cotidianul „Timpul”. Spre exemplu, pentru a căpăta cele do­uă volume din opera politică Mi­hai Eminescu a așteptat nouă ani. „Fa­mi­lia Barbu, rude cu Eugen Barbu, credea că vreau să îi fac curte fiicei lor, însă pe mine mă interesau căr­ți­le. Mi-au respins oferta finan­cia­ră, dar cînd și-au dat seama că nu am nimic cu fata, mi-au dat volu­mele gratis”, povestește Grumă­zes­cu.

Apoi, pentru ediția a doua Mihai Eminescu din 1885 a lucrat prin București la o familie de evrei care voia să plece în Israel. „Am spălat și podelele și veceul pentru ea”, accentuează colecționarul. Băr­batul deține și ediția a treia a cărții „Cer și destin” a lui Armand Con­stantinescu care conține „cerul de naștere a lui Eminescu”, adică astro­grama conform căreia abia peste 24.000 de ani cerul va fi într-o po­zi­ție identică cu cea în care poetul a apărut pe lume.

Eminescu la microscop

Pasiunea lui Dumitru Gru­mă­zescu pentru poet a devenit din ce în ce mai cunoscută. La el au venit editori cu propunerea de a face o biografie a lui. „Dați-mi voie să recunosc că nu am puterea de a scrie așa ceva. Aș strica tot ce am făcut pînă acum pentru că darul meu este să descopăr manuscrise, cărți, să le pun pe masa cercetă­to­rilor. Eu îmi cunosc puterea. Dar nu-mi arog dreptul de a scrie istoria unei frămîntate colecții Emi­nes­cu”. Grumăzescu nu s-a rezumat doar la acțiunea de colec­țio­nare. Cînd au apărut cartelele telefonice a propus Romtelecom-ului să ilustreze portretul lui Eminescu, poezii sau strofe. Cererea însă i-a fost respinsă. Prin mîna sa s-au frămîntat și gîndurile lui Emines­cu pentru Veronica Micle.
A avut în posesie scrisori originale, dar nea­vînd bani, acestea au intrat în ar­hi­vele statului, fiind a­cum în patrimoniul național. Într-un an a participat la o conferință peste granițe și ca să îi poată surprinde pe cei prezenți a făcut cîteva cărți poștale cu versuri scurte și imagini din ope­ra lui Eminescu. La cîteva zile du­pă acest eveniment, un bărbat i-a adus spre vînzare un exemplar din cele create de el. „Mi-a zis că mai sînt unul sau do­uă în lume și să nu ratez oferta, nu se aștepta să îi spun că eu mai am încă două exemplare de ge­nul”, adăugă colecționarul, zîmbind ironic.

Din pasiune pentru poet, Gru­mă­zescu mărturisește că își permite să facă unele afirmații neo­biș­nui­te. „Eu am dat mîna cu Emi­nes­cu”, îmi spune cu ochi mari. Așteaptă reacții și apoi explică „Ți­nînd în mînă cartea de vizită a lui Eminescu pe care el a ținut-o în mî­nă, pot spune că am dat mîna cu el? Am dat! Chiar dacă e un mod obraznic de a fi spus, dar cînd o viață întreagă ți-ai dedicat-o lu­cru­rilor care au ținut de acest pi­las­tru al spiritualității românești, îți mai poți permite să faci și astfel de afirmații”.

Pasiunea lui Dumitru Gru­mă­zescu pentru poet a devenit din ce în ce mai cunoscută. La el au venit editori cu propunerea de a face o biografie a lui. „Dați-mi voie să recunosc că nu am puterea de a scrie așa ceva. Aș strica tot ce am făcut pînă acum pentru că darul meu este să descopăr manuscrise, cărți, să le pun pe masa cercetă­to­rilor.”

Dumitru Grumăzescu este pose­sorul unei cărți de trei milimetri pe care sînt imprimate versurile Luceafărului. Este făcută din hîrtie de bancnotă și cusută cu păr de vițel, iar ilustrațiile sînt reproduceri ale pictorului curții regale, Aurel Bordenache. Dintr-o cutiuță aurită ca un cufăr de comori, scoate cu o pensetă cartea și spune că poate fi citită la microscop. O așază lîngă un băț de chibrit pentru a face mai bine diferența, iar cartea este cît ca­pătul paiului. Tot în acea cutiuță, colecționarul are Manifestul Kaise­rului German redactat în limba ger­mană cu litere gotice.
Dumitru Grumăzescu susține că tinerii sînt sătui de Eminescu pentru că nu l-au aprofundat, căci dacă l-ar cunoaște, ar fi extraordinar.

El consideră opera poetului E­minescu chintesența spiri­tua­li­tă­ții acestui popor. Toată colecția Emi­nes­cu este ascunsă bine alături de cele 2.000 de exponate despre Ion Creangă, despre Jules Verne și de cele 2.500 despre Napoleon Bona­par­te. În urma unui atentat de furt, poliția l-a sfătuit să fie mai atent la detaliile pe care le oferă despre comorile lui. Însă lucrurile de preț pentru el nu sînt doar obiectele ca­re nu se lasă ușor distruse sub gre­utatea timpului. De cîțiva ani și-a făcut un obicei de a aduna în fie­ca­re anotimp frunze din teiul lui Emi­nescu, sub care altădată le recita poezii fetelor dragi, și din pătura colorată și-a făcut un ierbar „așa, pentru sufletul meu”.

Grumă­zes­cu spune că a încercat să îi inspire și fiicei lui pasiunea care îl stăpînește, dar răs­pun­sul ei s-a rezumat doar la o întrebare „Tată, dacă tu le colecționezi pe toate, mie ce îmi mai rămîne?”