Afganistan si cele trei rani ale unui razboi de un deceniu

Nu stiau decit ca lupta pentru Patrie. Majoritatea erau abia iesiti de pe bancile scolilor sau de pe cimpurile kolhoz-ului. Proaspat inrolati, dupa doua luni de ucebka – pregatire militara – aflau ca urmeaza sa lupte in Afganistan cu citeva zile inainte de a fi trimisi. Unii isi amintesc razboiul Uniunii Sovietice contra Afganistanului ca pe o calatorie intr-o tara arida, cu maimute, papagali si multe cobre. Altii sustin ca a fost  “singurul razboi adevarat”. Soldatii basarabeni care s-au intors de pe pamintul pastunilor pasesc mai rar decit un batrin olog. Pentru ca, pe linga un picior sau ambele, multi dintre ei si-au pierdut si mintile.

Tot ce li s-a spus era ca vor lupta impotriva “dusmanilor comunismului”. Doi ani, exact atit cit dureaza armata tinerilor din fostele republici sovietice. Tinerii de 17-18 ani ajungeau in Afganistan fara a fi folosit arma vreodata. “Veti invata acolo”, li se raspundea de obicei. Si erau adusi, cu avionul sau cu masina, pe pamintul nascut cu gena razboiului in singe. In tara in care jucariile copiilor  prea frumosi sint pietrele sau armele Kalasnikov.

I. GENERALUL

Nicolae Petrica, primul general numit al statului Republica Moldova, a fost militar toata viata. Pentru el, razboiul a fost mai mult o excursie intr-o tara “in care putinii copaci sint mereu in floare”. Acum este profesor la Catedra Militara a Univesitatii Tehnice din Moldova. Tuturor generatiilor de studenti le povesteste despre afgani si despre cum a invins “dusmanii”.

“M-am nascut in satul Babele, satul de bastina al maresalului Ivanescu. Tatal lui a fost primul profesor din sat si cel care a deschis scoala noastra”, imi spune cu mindrie generalul cu parul incaruntit. Dintr-o fotografie de pe perete imi zimbeste cu pieptul umflat  presedintele Vladimir Voronin. Generalul imi suride mai retinut de dupa o masa pe care se gasesc multe teancuri de dosare. Biroul este modernizat, cu geamuri mari si cu o biblioteca in care praful se ascunde in  sapaturile literelor de pe cele citva zeci de medalii.

Face un inventar al tuturor titlurilor militare obtinute: comandant de companie, seful cercetarii, comandant de batalion, loctiitorul comandantului regimentului de tancuri, prim-loctiitor al comandantului de divizie.

In Afganistan a ajuns in 1985, la virsta de 40 de ani. “Militar calit”, absolvent al Scolii Militare de Tanchisti din orasul Kazan, Rusia si cu armata facuta in orasul Drezda, Germania.  Dar, mai intii de toate, absolvent al Academiei de Masini Bindate si Tancuri din Moscova. Nu mai fusese la vreun razboi, dar  “de-acuma eram matur, de asta am inteles intr-un timp foarte scurt ce e aia razboiul si cui ii trebuia”. A inteles ca nu faceau ceea ce se cuvine. “Din primele mele actiuni, am cautat o iesire ca sa nu bombardez satele alea, asa numitele kislak2-uri, sa nu nimicesc ceea ce nu imi apartine. Dupa doua lupte, una in kislak2-ul Baricot si alta in Vatapor, am devenit ferm convins ca trebuie gasita o alta modalitate. Doar cu arma nu poti sa vorbesti cu oamenii, nu te primesc”. Se intilnea cu batrinii fiecarui kislak2 si le spunea ca urmeaza sa treaca prin localitatea lor. “Ii rugam sa nu mineze si sa nu ne atace, altfel eu eram nevoit sa ii nimicesc”. Daca afganii nu ii ascultau sfatul, “eram nevoit sa le fac cadou tot ce aveam in mina, trageam cu tancurile, armele, obuzele”. Invatase limba pastu in doua luni si se intelegea lejer cu afganii care nu erau “dusmani”.

“Afganii nu voiau sa lupte, noi ii impuneam”

“Am stat doi ani, doua luni si 14 zile in Afganistan”. In munti nu le stia ascunzisurile, iar in cimpie, “dusmanii” ii atacau noaptea. Cu toate astea, “nu am pierdut nici un ofiter si nici un ostas, nu am avut decit 14 raniti. Cele mai multe pierderi au fost din armata afgana, au murit vreo 30 de oameni, dar si acestia erau dezertori”. 26 de lupte si 356 de zile pe cimpul de lupta.

Pe afganii care nu faceau parte din tagma “dusmanilor” ii impuneau sa treaca de partea lor. “Afganii nu vroiau sa lupte. Noi le impuneam, le dadeam armele, ii conduceam si tot noi faceam toate lucrurile nu prea bune pentru poporul acela”.

Omul cobora din munti, ei il prindeau si ii puneau arma in mina. Peste vreo trei zile, acesta fugea si mai lua inca pe cineva cu el .

Despre afgani crede ca sint un popor foarte bun. “Sint foarte lucratori, foarte buni la inima. Au calitatile lor, iar noi nu aveam nici un drept sa ne bagam la ei cu armata”. Dar asta a inteles-o prea tirziu.  “Nu imi face placere sa va povestesc despre razboi pentru ca eu eram cu mult mai puternic. Eu aveam si tancuri si avioane si artilerie, de toate aveam. Dar ei cistigau cu tactica si viclenia. Se ascundeau de noi, ne atacau noaptea”, povesteste generalul, descheind primul nasture de la camasa.

Basarabenii din primul briu de paza

“Intr-un razboi civil e greu. Cine lupta? Frate cu frate, sora cu frate, copil cu mama. Iar in al doilea rind razboiul civil inseamna bani, business, jocuri politice. Impotriva Uniunii Sovietice erau foarte multe tari: Iran, Pakistan, Anglia, Franta, Italia, Egipt, Arabia Saudita. Acestea finantau dusmanii, iar Uniunea Sovietica dadea totul pentru soldatii ei”.

Mai exact, afganii erau remunerati in functie de ce reuseau sa distruga: pentru un avion sovietic bombardat primeau cite un milion de afgani, pentru un tanc, 300.000 de afgani, iar pentru un ofiter ucis, 100.000. “Noi aveam un salariu fix pe luna, 300 de ruble si asta era tot. O rubla costa 16 afgani. Dar nu era de-ajuns. Un kilogram de carne consta 250 de afgani. Totul era foarte scump, ca la noi azi in Moldova”.

In jurul diviziei aveau citeva cordoane de paza. Primul era format din basarabeni, al doilea din soldati din armata rusa, al treilea, din afgani, iar al patrulea din politistii kislak2-ului.

Primii cadeau basarabenii. Citeodata, “dusmanii” ajungeau pina la politisti. Incalcau, in schimb, toate regulile de razboi. “Razboiul are niste reguli. Daca la mine s-au sfirsit gloantele, eu de-acuma sint al tau, ridic miinile sus si tu ma poti lua si duce la superiorii tai. Dar ei au capturat un grup de ofiteri ai batalionului de cercetare al diviziei 10 si pe toti i-au impuscat in ochiul sting”.  I-au culcat pe niste paturi, i-au imbracat in haine curate, i-au barbierit si i-au impuscat pe toti in ochiul sting. Iar din divizia nr. 9, al carei comandant era Nicolae Petrica, fusesera capturati un radist si un genist. Dupa ce le-au taiat capetele, le-au asezat intr-un par si au inceput sa traga in ele.

Nici sovieticii nu se lasau mai prejos. “Tanchistii mei s-au facut atit de rai la un moment dat incit au vrut sa il omoare pe un dusman din tun, nu din mitraliera, ci direct cu tunul. Si il fugareau. Acela se ridica in picioare, ei trageau in sus, daca se aseza, ei trageau in jos. Eu le-am spus ca daca vor sa il omoare, au cu ce. Ei mi-au zis insa ca voiau sa il omoare cu tunul. Asa a si murit”.

Maimuta Ciuccea si papagalul vorbitor

A avut mare noroc ca sotia sa a lucrat si ea pe front. Era medic chirurg si ii ajuta pina si pe “dusmani”. “Ea pe toti ii primea, si pe dusmani, si pe soldatii nostri”. Ii placeau mult copiii afgani, “care sint foarte frumosi, dar si foarte smecheri. Le dai o tigara si ei ti-o vind peste trei minute inapoi. Fac business. Dar erau si unii extrem de rai. Daca vedeau vreun soldat sovietic ranit, il ucideau cu pietrele”.

Intr-o noapte, sotia a trebuit sa mearga sa asiste nasterea unei fetite de 11 ani. Cind s-a intors, avea o gaina, intreaga avere a familiei fetei. Mai tirziu au prins si o maimuta pe care au numit-o Ciuccea3 si un papagal care stia sa spuna un singur lucru: “dusman”.

II. SOFERUL

Anton Ursu a fost sofer de camion. La 18 ani transporta cite 20 de tone de bombe. “Ruta noastra era Kuska-Kandagar si dura o saptamina. Drumul era greu, erau multe ravene, curbe, oricind exista pericolul sa ne rasturnam”.  Dupa trei luni de ucebka1 a fost dus in Afganistan. Nu tinuse niciodata arma in mina.
“Coloana” era sirul de 150-160 de camioane de razboi ce transportau bombe sau artilerie.
De obicei, aveau un traseu pe care il faceau intr-o saptamina. Inainte de trece printr-un kislac, genistii mergeau si dezminau, deasupra zburau elicoptere si toti soldatii aflati in mometul respectiv in kislak2 erau obligati sa ii protejeze. “Era de-ajuns ca “dusmanii” sa  bombardeze primul camion si ultimul din “coloana” si totul era pierdut. Iar daca exploda si cel din mijloc, kislak2-ul prin care treceau masinile era nimicit”. Drumurile erau foarte inguste. O “coloana” nu putea trece pe linga alta. Trebuia sa ajunga la o anumita ora intr-un kislak2, pentru a face loc unui alt sir de masini cu bombe.

“Doi ani nu am vazut femeie”

La cei 42 de ani pe care ii are, Anton Ursu arata de parca ar avea peste 60. Paru-i incaruntit si rar abia de-i ascunde cele doua cicatrici din razboi. “Eu in aia doi ani am albit de tot. Nu este nici unul care sa se fi intors sanatos de acolo. Uite eu sint bolnav si astazi. Tot sofer sint. Toti is cu capurile bolnave. Toti, capuri, picioare. Ne spuneau aia care deja erau acolo ca peste douazeci de ani tot bubuiturile astea ne vor trezi din somn. Asa si este”, si duce mina usor la timple. Imi arata unde il doare.

“Noi doi ani de zile nu am vazut copac, mar, femeie, om ca oamenii. Doar spini si oameni rai”. Pina la un an si jumatate de transportat artilerie nu ii pasa de nimic, “stiam cu totii ca exista riscul sa mori in orice moment”. Se pazea. Facea tot ce i se spunea, bea doar apa fiarta, cea din fintini era otravita, si minca doar din conservele primite din “Soiuz”, adica URSS. “Bine ca primeam tot felul de conserve, cu icre rosii, peste, carne, masline. Drept ca toate conservate de vreo 10 ani”. De asemenea, droguri se gaseau in casa fiecarui afgan, “dar noi, moldovenii, nu am incercat niciodata”. Rusii mai fumau, dar soferul nu stia nici un basarabean care sa se injecteze. Fiecare camion avea cite doi soferi. Cind era liniste, mergeau mai incet si reuseau sa mai faca cite o baie in riuri.

O lada de rachiu pe o pereche de blugi

Afganistanul i s-a parut cel mai primitiv stat din lume. “Cind am venit eu acasa, in 1986, la ei era abia anul 1364. Ei nu aveau unelte de fier, lopeti sau sapi, totul era de lemn. Doar camile, capre, oi. In schimb, sint foarte puternici fizic. Ei, pai daca folosesc doar droguri, nu au rachiu, nu au vin, carne de porc. Afganii maninca doar carne de camila, de oaie, nu se imbolnavesc ca noi si stau prin spitale. Sincer, nu cred ca am vazut vreun spital pe acolo. Azi se nasc, iar miine deja fug cu mitraliera in mina”. Despre afgani mai zice ca erau foarte antrenati, urcau muntii ca niste alpinisti, in doua secunde, iar la opt ani baiatul deja stia sa foloseasca mitraliera. Ii placea insa ca puteau cumpara de la ei blugi si “basmale”, “le dadeam cite o lada cu sticle cu rachiu, faceam barter”.

Acasa nu putea pleca pina nu venea un alt regiment de inrolati. “Chiar daca, sa zicem, astazi trebuia sa fie ultima zi in Afganistan, nu puteai pleca pina nu venea schimbul. Si ala mai si trebuia invatat timp de doua saptamini. Il luai cu tine in masina, ii explicai ce si cum si abia dupa aia puteai sa pleci acasa.”

Nu a fost ranit niciodata. Cele doua cicatrici de pe frunte ii amintesc de niste frine bruste pe care a fost nevoit sa le faca. Fusese alarma falsa. “Cei care totusi nimereau sub bombardament, ii aduceau in unitate, ii puneau in sicrie de zinc pe care le sudau si lipeau o fotografie. Tu cind ajungi acolo esti fotografiat din start, in pielea goala si in haine militare sau civile. Dar daca in masina care a explodat au fost trei, cine mai stie a cui e mina, piciorul, capul?”.

“Da’ ce, eu v-am trimis?”

Astazi este sofer la filiala din Straseni a companiei “Moldova Gaz”. “Dupa razboi m-am odihnit doar trei luni, dupa care am urcat din nou la volan. Si de atunci, sofer am ramas”. Nu-i place sa se gindeasca la ceea ce a fost. Nimeni nu ii respecta. “In spitale, unde ar trebui sa mergem la consultatii gratuite, pina nu dam bani, ni se inchide usa in nas. Dupa Revolutie, parca nici nu am exista. Mergem o data in trei ani la sanatoriu. Trebuia sa fiu odata internat in spital pentru o saptamina si nu trebuia sa platesc, iar medicul mi-a cerut bani. I-am zis ca uite, scrie negru pe alb ca participantii la razboi…. Nici nu m-a lasat sa vorbesc. Stii ce mi-a zis? “Da’ ce, eu v-am trimis?””.

Acum se uita la stirile de la Pro TV. Stie ca “romanii lupta” si de multe ori surprinde imagini cunoscute, drumuri pe care a fost sau munti prin care a trecut.  Copiii spun ca incepe sa plinga, pe ascuns, sa nu il vada. Dar s-ar mai duce in Afganistan, “pentru bani, ca la noi e foarte greu cu banii. Romanii semneaza contracte si primesc multi bani, dar noi, chipurile, faceam armata”.

III. SOLDATUL

Mihai Lisnic a ajuns in Afganistan in 1980. Avea 19 ani si primise “otstrocika”, (n.r.: aminare), un an de zile pentru ca avea deja un copil.  In armata il luase in ajunul Pastelui. Facuse pregatire o luna si doua saptamini si obtinuse permisie de a merge doua zile la parinti. Cind s-a intors, o mare parte din baieti erau plecati in Germania, iar ei au fost dusi in Ashabad, Turkmenistan. Vorbeste soptit, de parca cineva i-ar sta cu arma la spate. Asezat pe un fotoliu, cu picioarele departate si spatele drept, pieptul i se umfla ritmic, iar respiratia ii este inceata, de parca ar fi ranit de pietrele aruncate de copii afganilor.

Ploaia de cartuse

“Noua la inceput ne-a spus ca mergem in Germania si abia cu citeva zile mai inainte am aflat ca de fapt vom merge in Afganistan”. Dintre toti cei care faceau armata, 75 de baieti au fost trimisi in Germania si 40 au fost dusi in Afganistan. “Patru zile si patru nopti am stat sub cartuse. Cum ploua asa cu cartuse, noi stateam. Nici macar elicopterele nu puteau zbura. Nu ne aduceau de mincare, ce aveam la noi, aia mincam”.

Peste doua luni au venit si baietii care plecasera in Germania. Credeau ca se vor intoarce acasa. “Toti plingeau cu lacrimi de singe. Ne spuneau ca i-au adus acolo dar ei doar dadusera “priseaga” (n.r.: recrutare) si atita tot”.  Nici nu stiau cu ce sa se imbrace, daramite sa foloseasca o arma. In Germania dormisera numai in cearsafuri albe, iar acolo nu puteau face nici macar o baie. “Daca noi, ma scuzati, si paduchii ne mincau, daca noi cite trei, patru, cinci zile, nu ne schimbam, traiam in murdarie, in mizerie”.

Locuiau in corturi si se scaldau in fiecare dimineata intr-un riu din apropiere. “Intr-o dimineata, cind ne-am intors inapoi de la riu, eram cu pielea goala si “dusmanii” dadusera foc la toate corturile noastre, la tot. Fara nimic ramasesem. Cu ce a dat Dumnezeu, cu aceea ne-am infasurat si am sunat si a venit divizia si ne-au adus niste haine din alt batalion”. Din cei 75 de baieti veniti din Germania, au scapat doar 22. “Aveau doua-trei zile pina sa se intoarca acasa si i-au adus la noi”.

Prima zi pe pamintul pastunilor le-a petrecut in santul pe care il sapau cu totii. “Toata ziua am sapat cu baietii si pe la ora trei dimineata s-au inceput impuscaturile. Eram cu totii obositi si flaminzi. Dar s-au tirit baietii de la bucatarie pe burta si ne-au adus piine”. In schimb, le-au cerut hainele, pentru ca ei plecau acasa.

“Doar eu stiu ce am vazut si prin ce am trecut”

Zice ca Dumnezeu l-a pazit. Nu a fost ranit de moarte. Dar schije in picioare tot a avut. Trebuia sa aduca ceva de la bucatarie, il rugase un ofiter pentru ca lui ii era frica sa se duca. Stiau ca “dusmanii” erau pe aproape. Dar tot le era foame. “Si cind s-a inceput o ploaie de asta de impuscaturi, ca si cum ar ploua cu piatra.  M-am tirit pe burta. Si, ma rog, ei tinteau de fapt in comandamentul suprem, dar nu au nimerit. Trageau pe alaturi si m-au nimerit pe mine”. De la genunchi in jos, era plin de singe. Bine ca erau medici pe acolo. Baietii l-au dat cu iod pe picioare si s-a tratat pina la urma.

A vazut multe. “E jale sa iti aduci aminte ce ai vazut. Cind vezi cu ochii tai si esti cu arma plina de singe, e dureros. Cind privesc filmele astea, filmul e film, dar ce e realitate e realitate. Doar eu stiu ce am vazut si prin ce am trecut”. Multi dintre camarazi i-au murit in fata ochilor. Se duceau sa fumeze mai departe, dar cimpurile erau minate si erau adusi inapoi fara picioare. De asemenea, li se spunea sa nu scoata capul din masina cu tigara in gura. Chiar in felul acesta a reusit sa salveze un baiat dintr-o localitate din apropiere. “A scos capul pe fereastra si prin caciula i-a nimerit glontul. A avut noroc ca l-am apasat asa pe cap si glontul a trecut drept prin caciula. Iata asa a venit de acolo si s-a dus aici, la Prednistrovia”. Numai ca de aici l-au adus acasa fara cap.

“Ii prindeam cind se rugau”

Prinsese multi prizonieri afgani. Ii pedepseau exact cum erau pedepsiti prizonierii sovietici. “Ai nostri ne mai povesteau, cei care fugeau desigur si sperau ca vor ajunge acasa. Stii ce le faceau? Le taiau pielea de la briu asa, le-o trageau peste cap, le-o legau si ii aruncau in gropi. Si in gropi erau calduri mari, ii mincau mustele. Si stateau asa pina ii gaseam noi. Dar putini scapau. Majoritatea se inaduseau”.

De obicei, ii prindeau pe dusmani atunci cind se rugau. Veneau copiii din kislak2-uri la ei si ii anuntau  ca au ajuns la ei in sat. “Ei se duceau in bisericuta satenilor, lasau armele si se rugau. Prindeam banda de 20-30 de oameni, ii luam si aflam de la ei ce alte bande mai vin. Dar ceilalti isi puneau “burkha” (n.r.: voalul traditional al femeilor din Afganistan care le acoperea capul si corpul) si noi nu puteam trage in femei. Uite asa ne impuscau ei. Tare multi baieti au murit in felul asta”.

Se mai intimpla ca vreun soldat sa adoarma la post iar prizonierii sa se elibereze si sa fie prinsi cind aveau cutitele in mina si stateau la capul celorlalti din cort. Intr-un cort dormeau cite 42 de soldati.

Droguri de toate felurile

Soldatii nu stiau de sapun si detergent. Aveau paduchi cu totii, iar la lupta ieseau in ce dadea Dumnezeu. Cei care plecasera inaintea lor le luasera toate hainele si le spusesera sa nu fumeze droguri. Tentatia era mare atunci cind puteai muri in orice clipa.  “Erau baieti care vindeau sapun si una alta pe droguri. Afganii aveau de toate, droguri de toate felurile. Multi dintre soldati foloseau droguri. Stiau limba afganilor si se intelegeau cu ei. Asta mergea la post, ii arunca niste sapun si ala ii dadea droguri”. Spune ca el a incercat o singura data. “Mi se arata si mama si tata si diferite si am spus ca de atunci nu mai pun in gura”. Abia in ultimele luni incepuse sa fumeze tutun. Dar ii era foarte frica. “Dusmanul” te putea vedea oricind daca fumai la post si te nimerea exact in frunte.

Prea multi batrini

Si el imi spune ca s-ar mai duce astazi in Afganistan, “dar doar prin locurile unde am fost. M-as duce si in razboi chiar. Este un loc pitoresc, da’ si periculos. In jur numai munti si noi ca intr-o balta asa si in jur de peste tot te impusca”. Primeste ajutor material de la primarie cinci dolari pe luna si citeodata mai primeste si cereale. Pe linga asta, la 9 mai sint invitati la parada, iar copiii le dau flori.

“In ‘82 m-am intors acasa. Mai vin baietii pe la mine sa ma vada, dar cam rar. Prea multi au imbatrinit deja. Noaptea ma trezesc citeodata si imi aduc aminte de ala, de celalalt. Unu’ fara un picior, unu’ fara o mina, unu’ fara un ochi, unu fara cap”.

Lina VDOVII