Ochii sub care a rulat ultima scenă a cinematografului din Hârlău

„De toate vedeai la noi, comice, comuniste, dramatice, de toate.” Maricica Fetcu își amintește de casetele care ascundeau peliculele imprimate pe rolă, de dinainte de ’89, ca de un banc strașnic. Fostul administrator al Cinematografului „1 Mai” din Hârlău a mai uitat din nume, din șefii pe care a-n­vă­țat să-i mînuiască după pofta ochilor ei albaștri sau din actorii care i-au făcut tinerețea să tresalte. N-a uitat, totuși, de cum a găsit și cum a netezit fața „clădirii cu spectacole”, cea care-a căzut împinsă de lopata buldozerului în aprilie, anul acesta. S-a uitat atunci îndărăt ca să-i rămînă în privire jocurile de lumini din filme și să audă în gînd numai rîsul oamenilor alături de care a tras, pe ecranul cinematografului, Hârlăul mai aproape de Iași sau Botoșani. Ce-a fost după n-a mai stat în puterea mîinilor ei.

L-au ridicat în 1959 „românii, nu e­vreii, deși mai tot era făcut de ei în Hâr­lău”. Avea 342 de locuri, un ecran „ca orice ecran pentru-așa ceva, i­mens, de se vedea tare frumos” și-o scenă mi­că unde „dansau copchiii, cîntau cu­coanele muzică populară, jucau ac­tori de tot felul”. În cinematograf se aduna suflarea micului oraș moldovenesc pentru că asta era dorința oamenilor. Să uite și să rîdă. Doamna Fetcu, fiindc-așa o știau toți hârlăuanii pe cea care mînuia frîiele în clădire și primprejur, ar fi făcut drumul pînă la Iași cu căruța și-napoi de zeci de ori, n­u­mai să-i audă pe toți din sală ho­ho­tind. L-ar mai face și azi, dac-ar mai a­vea pentru ce.

În casa ei, de pe strada „Ștefan cel Mare”, ajungi intrînd mai întîi prin parc, apoi prin curte și printr-un hol lung cît o viață de om. Casa e adunată toată într-o cameră mare, umplută cu lemn vechi, covoare – pe podele și pe pereți – și cu semne de rugăciune și de boală pe ici colo. O înconjoară cu prea mult loc gol, de asta-l umple cu de toate. „Mi-a plăcut mereu să am așa, o aglomerație care să-mi stea în suflet”, îmi spune c-o suflare zîmbită. De asta cinematograful, „1 Mai”-ul îmbrîncit de vreme, i-a fost locul cel mai drag. A lucrat tanti Maricica în comerț ani buni, vreo zece. Întîi la Darabani, a­poi la Săveni, în confecții unde ținea ges­tiunea, casieria – „comerț era”. Pe la vreo 22 de ani copila plecată dintr-un sătuc de lîngă Siret a ajuns la Hârlău. Și i-a fost dat de la colectiv, de la partid, să vîndă încălțăminte, lucru tare anapoda pentru sufletul ei căutător de îngrămădeală. „Vinerea după-masă și sîmbăta ieșeau evreii la plimbare și-apăi intrau și stăteau și lungeau vorba și-ți cereau toate cele de pe rafturi și nu luau nica. Iac-așa mă năcăjau. Eu n-am fost făcută s-aștept cîte-un om să cumpere, să mă întrebe din an în Paște o vorbă despre picioare”. Pe bani mai puțini, dar pentr-o inimă-mpăcată, a în­vățat Hârlăul să-i spună „doamna Fet­cu”, iar pe Maricica a lăsat-o lîngă Si­ret. Acolo unde, își amintește ea, da­că te-mbolnăveai, „sanitarul Ababii îți zi­cea «dai parale, dau pilule» și aș­te­pta să-i plătești viața cum mi-a plătit-o mie mama cînd am băut din greșeală niște permanganat concentrat. Oameni neștiutori”.

„Băieții noștri” (1959)

A fost administrator la cinematograf din ’60 pîn-a căzut comunismul, „exact cînd era să fie mai a­mu­zant”. Dar doamna Fetcu și-a trăit și hohotele de dinainte de ’89 cu poftă. E încă tînără în ochii albaștri-cenușii, în vorbele țîșnite din liniștea casei și-n mîinile care i se odihnesc doar din cînd în cînd pe cadrul cu care se-ndeamnă la mers. În pijamalele desperecheate, cu bundița ei roșie de fîș și baticul ne­gru înflorat, și-a umplut drumul de la intrare pînă-n odaie, de-a lungul holului nesfîrșit, cu povești. „Doamne, cum mai pocneau geamurile cînd se um­plea sala cinematografului. Ne-m­pin­geau pe gît cîte 10 – 14 documentare despre agricultură, despre industrie, de la partid, din alea de adoarme’ o­mu’ în sală, nici nu știa c-o fost la film. Și dup-aia băga Fetcu un film bun, o co­me­die de crăpa lumea de rîs.”

Ce se vedea pe ecranul de la „1 Mai” era ca de pe altă lume. Cînd po­ves­tește de filme bune, femeia lun­gește un „u” și rotunjește mol­do­ve­neș­te cuvîntul, cum ai vorbi de-o cană de vin abia scoasă din beci. Îi stă, prăfuit, pe limbă, gustul Grasei de Cotnari cu care se-mbătau actorii cînd veneau prin Hârlău, să scoată lumea din casă și s-o aducă la cinematograf. „Erau fil­me poloneze cu premiera la Iași, seara și de dimineață veneau la noi, că era aproape de podgorie, eu le făceam plă­cinte, prăjituri și aveam un băiet care a­duce’ băutura. Ș-apoi sara cînd a­jun­geau la Iași, după film, mă sunau de la Victoria și-mi urlau «Ce-ai făcut, Fetcu, i-ai îmbătat?!»”, rîde ea cu drag de amintiri. Veneau pentru că se-n­vă­ța­seră cu „popularizarea” pe care fe­me­ia o făcea de cum ajunsese la cinematograf.

Tînără cum e și-acum la su­flet, se rupea de partid cînd și cum p­u­tea, fie călcînd peste cuvîntul de la Bu­­curești, fie cel de la Iași, fie prefă­cîn­du-se a uita de îndatoririle cu iz de pro­pagandă. Fiindcă soțul era membru al Partidului Comunist, a ajuns și ea se­cretar de partid, „la «Femei»”, cum spune ea, însă nici numele și nici mun­ca de activist, pe teren, n-o prindea. „Îmi era de-ajuns cîte filme despre reali­ză­ri­le poporului vedeam. Trezeam cîte ze­ce oameni de pe scaunele din sală la sfîr­șit, alteori îi mai închidea portarul înăuntru. Mie-mi plăcea să pun peste program, că altfel n-aveam voie, filme fru­moase, rusești, de dragoste sau co­me­dii poloneze și-apoi românești. «Bă­ieții noștri», cînd Iurie Darie era tînăr…”

Se oprește la răstimpuri și se uită pe șifonierul înalt, de pe care atîrnă pro­soape, perne dezvelite de așternut și umbre. Nu mai are fotografii, nici pro­gramele de la cinema, deși le-a scris ca să le țină minte. Le-au pierdut alții pentru ea și-apoi a rămas singură, n-a mai putut răscoli după hîrtii. Ține minte, răsfirat, cum se ducea la Iași, la O­ficiul de Difuzare, „undeva pe la Bol­ta Rece, în Păcurari, cu căruța”, lăsa vinul acolo și aducea rolele de „film bun”, cele care se-nvîrteau numai la Ci­­nema Victoria sau la Republica, ni­cio­dată în micul tîrg hârlăuan. „Mar­ga­reta Baltazar, o prietenă de-acolo, îmi făcea programarea. Trei – patru zile mer­gea la noi, apoi le trimiteam înapoi, unde trebuiau de drept să fie, la Iași. Ce era să facă lumea dacă altă distrac­ție atunci nu era?”

„Liniștea din adîncuri” (1982)

Îi zbîrnîia tot timpul telefonul, „să merg la ședinte, să mă-nvăț cu activi­tă­țile de partid. Da’ mă duceam? Ni­ca!”. Doamna Fetcu avea de lucru la Hârlău, în cinematograful căruia îi rămăseseră, prin ’80, cinci oameni cu tot cu ea, administratorul. I-au anunțat că nici de casierie nu mai e nevoie, pentru cinci angajați și trei spectacole pe zi. Dar astea sînt amintiri care în­cep a se-nnegri, așa că vorbele femeii se uită în oglinda cu sertăraș, se trec pu­țin prin busuiocul de la icoană și se în­seninează din nou. „Da’ pînă atunci mergeau cîte șase pe zi. În program aveam documentare, cu afișe aduse de la Iași, dar eu scriam repede pe hîrtie că punem film franțuzesc în locul lor, lipeam pe geam și lumea se aduna. Și iară crăpau geamurile la «1 Mai»”, îmi spune punîndu-și din cînd în cînd palma peste buze, acoperindu-și știrbitura cu piatra roșie a unui inel aurit.

Nimic, în afară de el și de ochii doam­­nei Fetcu, nu strălucește în ca­me­ră. Nici măcar carpeta persană de pe perete, cu beduini și cămile în­ghi­țind mirosul de bătrînețe din încăpere. Cînd se oprește s-asculte muzica popu­lară care-i răsună peste povești din cu­tia televizorului, își amintește de „co­piii” care veneau la cinematograf să joa­ce, să cînte, să mănînce. „Erau așa să­raci actorii noștri. Veneau cu cîte 19 lei, cum erau atunci leii, pentru de­pla­sare. Astea erau două kile de roșii și-o bu­cată de pîine. Primeau 300 de lei du­pă prima reprezentație, primul spec­tacol, dup-aia deplasări ș-atît. Năcă­jiți.” Dar ea le mai înmulțea mîncarea împărțind-o pe-a ei și le mai ștergea de pe umeri frigul din trenurile în care dor­meau, călătorind. Îi erau copii, fiind­că pe-al ei l-au furat frigurile, boala.

„«Liniștea din adîncuri», cu Gina Patrichi – și ăsta a fost un film bun. Era vorba să le facă, în poveste, statui unor muncitori din fabricile comunis­te. Așa-mi spuneau și mie la cinema, cînd îi țineam pe angajați pînă la 2 noaptea la film, cu tot Hârlăul. «Ne scoți sufletul, crezi c-o să-ți facem mo­nument, Fetcule?»”. Acum Fetcu rîde. Știe că glumeau. Chiar dacă i-ar fi zidit vreo urmă de recunoștință, ar fi căzut odată cu întregul cinematograf, din 2009 încoace, cînd au început, u­nul cîte unul, să se jupoaie zidurile. Știa și-atunci, cînd „populariza” filmele ca­re rulau la Hârlău, că nu toate erau bu­ne. Le citea afișul și cărțulia de pre­zen­tare, le ghicea din ochi și-și făcea o cruce de Doamne-ajută. „Apoi întram în cinematograf, să văd și eu filmul. Și dacă era urîcios, somnoros, cînd ie­șeau oamenii se uitau la mine. Eu mă uitam în altă parte”, chicotește femeia, în care se ghicește o Maricică tînără, co­pilăroasă, ca aceea măritată mai de­vre­me de 18 ani.

Ca-ntr-o nesfîrșită școală, doamna Fetcu și-a primit coronițele pînă la bătrînețe. Cinematograful din Hârlău era, an de an, pe locul al doilea în țară „după activitate, cum se spunea”. A­tunci i se dădea premiu și-l cheltuia pe sim­pozioane și pe concursuri pentru e­levi. Jucau teatru, cîntau și ea le dădea cărți și pandișpan copt acasă. Iar oa­me­nii din oraș acopereau locurile din sa­lă ca să-și umple inimile. „După ce se închidea lumina (n.r.: se încheia pro­gramul televiziunii naționale), unde se duceau toți? La Cinema! Se făceau con­certe cu muzică populară, venea Irina Loghin, Maria Tănase, pîrîia sticla la geamuri, cum am zis!”

În cei 30 de ani de muncă la cinematograf, femeia a strîns în pumni soar­ta clădirii. Cînd rolele se schimbau și-aveau nevoie de aparate noi, cînd lu­mi­na trecea prin perdelele subțiri ale sălii, doamna Fetcu mergea la Iași. „Mă-nțelegeam cu o femeie de la Vic­to­ria, ea-i spunea directorului că trebuie luate alte perdele și iac-așa am avut perdele grena, plușate, la «1 Mai», la Hârlău”, iar glasul i se-ncarcă de-o mîndrie care nu se pierde degrabă. Se poticnește o clipă, alungînd cu mîna o umbră de muscă intrată la umbră în ca­să. Și-n vreme ce-o urmărește, se în­cruntă de-o ciudă tristă pentru ziua în care cinematograful ei cu scaune moi a fost îmbrîncit ultima dată, de tot. Că­dea, așa că a fost ajutat să moară. „Le-am zis la toți să nu-mi mai zică. Eu nu mă mai pot duce pe-acolo, nu mă țin picioarele, dar l-am văzut pe jumătate dărîmat și-am întors capul. Îți vine ca-n ochi durerea, fiindc-ai muncit atîta.”

Momentul trece. Ne uităm împreună pe șifonierul înalt, pe deasupra per­nelor, căutînd cu gîndul fotografiile de cînd pe strada „Ștefan cel Mare”, căci tot așa se numește și cea pe care se afla cinematograful, în capătul ce­lă­lalt de oraș, era o casă cu perdele gre­na, plușate. Cînd asfaltul nu era neted în locul lui. „«Ești cam tînăr, băiete», așa-i spunea lui Iurie Darie fata din film. Am fost și eu tînără. Îmi a­min­tesc de mine că nu mi-a plăcut să-mi vînd viața în comerț, în magazine.” A cum­părat, în schimb, viețile altora, scri­jelite cu trecut pe role de film.