1.000 de morți, îngropați și uitați la Ciurea

Nimeni nu pare să știe sau să-și mai amintească de cel ce-a fost desemnat de către istorici drept cel mai mare accident feroviar din România și al trei­lea, ca număr de victime, din lume. Cunoscut sub numele de „Catastrofa de la Ciurea”, accidentul, care a avut loc în toiul Primului Război Mondial, a fost mușamalizat de guvernul vre­mii și cele aproape 1.000 de victime au fost catalogate drept victime de război, iar, mai apoi, îngropate într-o groapă co­mu­nă din apropierea gării din Ciurea. Fie că astăzi se mai caută explicații ști­ințifice sau se presupune că întreaga ca­tastrofă a fost, de fapt, un atentat bine pus la punct, victimele rămîn aceleași și singurul lucru pe care oamenii îl mai pot face acum, la împlinirea a 100 de ani, este să-ncerce să cunoască istoria, s-o înțeleagă și să aprecieze eforturile oamenilor care și-au găsit sfîrșitul aco­lo și care-au făcut lucruri mari pentru lumea în care astăzi trăim.

Sîmbătă, 14 ianuarie, la Ciurea a avut loc un eveniment organizat de Statul Major al Forțelor Navale, Pri­măria Comunei Ciurea și TVR Iași, care a dorit să marcheze catastrofa ce a avut loc cu 100 de ani în urmă, în noaptea de 31 decembrie, 1916.

***

„Da’ ce s-a întîmplat, don’șoa­ră, la Ciurea? Ce-i acolo?”, mă-ntrea­bă șoferul de taxi nedumerit. „Am aflat io că-i ceva astăzi, da’ la ce bun?”. Îi spun că acolo, în 1916, chiar în noaptea de anul nou, a avut loc un accident feroviar în care au murit aproape 1.000 de oameni. „Și de ce nu s-a scris?” Ridic din umeri a ne­du­merire și-i spun c-am găsit că s-a scris. Am citit eu pe Internet că pî­nă și Mihail Sadoveanu are o carte. „La­să-mă, don’șoară, Sadoveanu era ca ăștia, pe interes politic! Se dădea și scria din ce direcție îi bătea vîntu’ mai bine.” Nu mai zice nimeni ni­mic și se-așterne o liniște de-o poți tăia cu cuțitul. Știu că mă-ntreba, de fapt, de ce n-a scris presa. Și eu mă-ntre­bam.

La o răscruce, în apropierea gă­rii, un pîlc de oameni stă strîns pe mar­ginea drumului. Femei în­co­­tro­șmate, cu basmale pe cap și băr­bați deopotrivă. Pe partea opusă a drumului stau oficialitățile – primarul comunei Ciurea, comandori, ofițeri, preoți și alți invitați. Cele două plăci comemorative care urmează să fie descoperite stau ascunse sub pîn­ze colorate în roșu, galben și-albastru și, în mijlocul străzii, în rînduri ali­nia­te perfect stau studenți în uniforme ai Academiei Navale, veniți tocmai din Constanța. „Ce se-ntîm­plă astăzi aici? Dacă știm? S-a răs­turnat un tren acum ceva timp”, spu­ne o femeie, potrivindu-și glasul prin­tr-o tuse seacă. Toată lumea așteaptă nerăbdătoare, nedumeri­tă și pe cale să-nghețe, să-și aleagă vo­cile o ordine-n fața microfonului. Ce­remonia nu se-amînă deloc și, răs­punsul, întîrziat cu 100 de ani, în­cepe să se construiască. „Catas­tro­fa de la Ciurea” capătă proporții, cu­vînt cu cuvînt și devine dintr-o dată sinonimă cu, după spusele istori­cu­lui Liviu Brătescu, „un gest repa­ra­toriu al nostru”. Noi, cei din mul­ți­me, încă nu știm ce reparăm.

Drumul către libertate sau atentatul asupra demnitarilor ruși

„Catastrofa de la Ciurea” este numele accidentului feroviar din noap­tea de anul nou din 1916, cînd Primul Război Mondial se afla în plină desfășurare. Dat fiind faptul că oamenii oricum sufereau din cau­za veștilor proaste primite de pe front, guvernul vremii a interzis și a controlat răspîndirea în presă a dezastrului de la Ciurea. „Nu au existat fotografii, pentru că nu s-au făcut. Circulă peste tot niște varian­te, dar sînt cu un alt tren, nu cu cel din 1916”, îmi spune Mircea Do­ro­ban­țu, directorul Muzeului Căilor Ferate. Se uită la mine cu tristețe și-mi spune c-au încercat să obțină cît mai multe imagini de-atunci, dar nu s-a putut. Are în piept prinsă o insignă mică cu o locomotivă nea­gră și, dînd din mîini, începe să-mi ex­pli­ce care este, conform celor știute din breaslă, adevăratul motiv al ac­cidentului. „Erau mai multe va­goa­ne decît erau permise să coboare, erau 26, așa că nu au putut frîna un așa număr mare de tone”.

N-aveai, pe-atunci, cum să nu lași oamenii să urce în tren. „Acela era drumul lor spre libertate, toți fugeau din calea bombardamen­te­lor – erau militari români, militari ruși – și foarte mulți civili, femei și copii care stăteau deasupra, pe va­goane sau pe scări, pe un ger nă­pras­nic, să nu le spună nimeni ni­mic. Trenul era ca un ciorchine.” Cînd trenul a plecat din Bîrnova, pe la unu noaptea, mecanicii au început să frîneze și, cînd au văzut că nu e suficient, au luat o decizie dispera­tă – aceea de a frîna cu contrapresiune – adică au băgat presiune în sens invers în cilindrii locomoti­vei, ca să-i învîrtă roțile invers. „Deși viteza maximă pe oră era de 45 de kilometri, trenul a ajuns să aibă 65, așa că atunci cînd au ajuns la Ciu­rea, deși nu se răsturnase, avea deja o viteză destul de mare.” La Ciurea nu exista, însă, o linie dublă și, pe linia directă, era atunci un tren cu produse petroliere care aștepta să urce. Trenul dinspre Bîrnova a fost trecut pe o linie alăturată, însă din cauza vitezei de 65 de kilometri la oră și a curburii de la macaz, care nu permitea decît o viteză de 20 de kilometri, s-a răsturnat și toate va­goa­nele au năvălit peste cele cu pro­duse petroliere. „Restul sînt pros­tii. Vagoanele erau, să nu uităm, ilumi­nate cu lămpi de gaz, care aveau foc. Foc peste gaz, domnișoară – ce alt­ce­va se putea întîmpla?”

Dincolo de explicațiile rațio­na­le, în lipsa unei anchete și victimă a unei mușamalizări, „Catastrofa de la Ciurea” își contrazice evenimen­tele, în funcție de omul cu care alegi să vorbești. „Multe surse istorice spun că o serie înreagă de demnitari ruși, personalități ale guvernu­lui de la Moscova – se aflau atunci în 12 vagoane din acel tren”, spu­ne inginerul Radu Bellu, de la Regio­na­la de Căi Ferate din Brașov. Pen­tru că frînele, conform teoriei sale, au fost verificate la Bîrnova și, mai apoi, după 400 de metri, au cedat, inginerul crede și susține apăsat, cu tărie, prin fiecare cuvînt pe ca­re-l spune, că a fost vorba „despre un atentat bine gîndit și bine executat, de către o echipă de oameni de specialitate”. N-ai de unde să știi, e-adevărat, dar „după proba de frî­nă, echipa a sărit din tren”. „A fost, se pare, un interes asupra familiilor de demnitari ruși care veneau la Iași. Păcat c-au dus atîția oa­meni spre moarte”, spune bătrînul cu tri­stețe, după care îngaimă un „Dum­nezeu să-i odihnească, oricum ar fi!”.

Mormîntul de la 500 de metri de gară

Înghit în sec. Bilanțul prezentat atunci a fost de peste 1.000 de morți. „Cu siguranță au fost mult mai mulți”, îmi spune bărbatul cu o vo­ce joasă. Deși explicațiile par plau­zi­bile, lipsa unei anchete oficiale n-a lăsat pe nimeni niciodată să fie sigur de cauzele accidentului. Deși oamenii din Ciurea nu știu decît că s-a răsturnat un tren, mulți dintre ei nu au nicio idee că victimele accidentului au fost îngropate în­tr-o groapă comună uriașă, care și-acum se află la o distanță de aproa­pe 500 de metri de gară.

Printre oamenii care-au murit la Ciurea s-au numărat, deși sursele nu menționează numele acestora, și prințul Vasile Cantacuzino, fiul lui Matei B. Cantacuzino, locotenent în armata română și comandorul Alexandru Cătuneanu, un nu­me rar și foarte puțin cunoscut de români. Acesta din urmă a fost autorul primei hărți de navigație a Mării Negre. „Meritul acestei hărți îi aparține”, îmi spune Mariana Pă­vă­loiu, profesor la Academia Nava­lă din Constanța. Vocea i se-ntris­tea­ză cînd vorbește de Cătuneanu și regretă că multe dintre realiză­ri­le lui n-ajung atît de departe, precum ar trebui. „Harta aceasta era cea care făcea asigurarea navigației în zonă și, tot pe baza măsurătorilor ei, s-a dovedit că există și o zonă magnetică, care atrage navele și care provoacă pagube. Atunci, pentru evitarea zonei, s-a construit farul de la Tuzla.” Alexandru Cătu­nea­nu venea spre Iași cu trenul care l-a dus spre moarte, cu o misiune că­tre Marele Cartier General, stabilit aici. „Era însoțit de aghiotant, nu era singur”, spune femeia gînditoare. A­ghiotantul a povestit, mai apoi, cum Cătuneanu a sărit din tren la timp să se salveze, dar, la auzul unui strigăt de femeie, nu a ezitat și s-a întors s-o ajute, punîndu-și în joc propria viață. „Așa sînt marinarii – învățați să salveze omul la apă, vedeți? Aici a salvat însă și omul de la foc.”

***

Gerul se întețește și copiii din sat dau buzna printre studenții îm­brăcați în uniforme, care-au defilat și s-au ferit din drumul principal. Se-avîntă printre mese, strigă și îm­part bucăți din colacii mari de pe masă, rămași de la slujba de pome­nire. Plăcile comemorative, acum dez­velite, amintesc de cei 100 de ani împliniți de la „Catastrofa de la Ciurea”, de oamenii care-au mu­rit și spun tuturor, de la răscrucea drumurilor, c-acolo a avut loc cel mai mare accident feroviar din țară, despre care nimeni nu pare să-și mai amintească.