Ion și Ana

„Stăteam dezbrăcată, în patru labe și 12 băieți, la fundu’ meu, luau notițe și discutau. Aveam 19 ani. Cum crezi că mă simțeam?” Ana nu se simțea în nici un fel. O durea atît de tare, încît înghețase în ea orice reacție. „Am fost primul caz din Iași”. Era întuneric pe strada aceea, cu stîlpi de iluminare din doi în doi și-un semafor care bolborosea verde intermitent. Ionuț a văzut fantoma unei fiin­țe înfășurate în straturi de beznă. Haine ne­gre, umbrelă neagră, noapte și ploaie. A frînat, iar fantoma s-a transformat pe loc într-o fată pe care-a ridicat-o de pe șoșea.

La ora opt seara, porneau la drum spre Pi­tești. „Trimiteți o Ambulanță. Poate sta în pi­cioa­re, dar cine știe dacă n-are leziuni inter­ne.”  Pauză. „Sigur, doamnă, că vreau să vi­nă o Ambulanță. Nu contează cum o să pice la dosar.” Dimineață ar fi trebuit să fie la mun­că. Acum anunță amîndoi că nu vor mai a­jun­ge la serviciu. Iar cînd o s-ajungă, o să fie com­plicat pentru el, fiindcă n-o să poată conduce.

Stau amîndoi pe coridorul Urgențelor, de la spitalul „Sf. Spiridon”. Fata n-avea nimic rupt, nu amețea, vedea cum trebuie și nu-i curgea sînge. „De-ar fi ea bine!”, șoptește A­na, iar Ionuț repetă „doar asta contează.”  Tot ce află e un produs de sinteză: „cu acci­den­tul, e-n investigații”.

Ies pe rînd să ia o gură de aer. Vorba vi­ne. Ies să-și șteargă ochii pe ascuns, fiindcă i­de­ea c-au făcut rău cuiva îi roade pînă la ulti­mele dendrite. E miezul nopții deja. Ar fi bi­ne să plece acasă. „Putem dormi fără să știm cum îi e?” Ionuț se prelinge de-a lungul ho­lului trăgînd cu urechea. „O perioadă, la cî­teva luni, eu stau internată, pentru tra­ta­ment. Știu foarte bine cum e-n spital. E su­fi­cientă o sin­gură criză uneori, ca să mori din asta. In­tri în hemoragie și nu mai asimilezi nimic. Nu se tratează.” Ana suferă de rectocolită ul­cero-hemoragică. „Criza se poate declanșa de la orice. De la alimentație sau de la emoții pu­ternice.” Dacă mănîncă legume, fructe sau carne, s-a ars. Numai orez fiert și paste fierte. Toată viața? „Cît vreau să trăiesc”.

Momentul adevărului

Află de la asistente că fata e însărcinată, apoi că „a pierdut sarcina, din cauza im­pactului”. Își împuținează amîndoi trupul, de parcă li s-ar fi prăvălit bolovanul lui Sisif peste umeri.

Află de la asistente că fata e însărcinată, apoi că „a pierdut sarcina, din cauza im­pactului”. Își împuținează amîndoi trupul, de parcă li s-ar fi prăvălit bolovanul lui Sisif peste umeri. Femeilor însărcinate nu li se fac radiografii, așa că nu se știe dacă-i bine ori nu. Va merge la Neuro. Migrează amîndoi către spitalul din Tătărași. E trei dimineața. „Măcar de-ar fi bine, în rest”, e tot ce-și spun unul altuia. Nici la Neuro n-au ce să facă fe­me­ilor însărcinate. Așa că va merge la Gi­ne­cologie. Apoi iarăși la Spiridon. Apoi iarăși, la Neuro.

Se face cinci jumătate pînă o internează, dar abia după 12, încolo, vor afla ceva concret. Atunci vor vorbi cu medicii, vor cum­pă­ra rețetele care-or fi, se vor îngriji de inves­ti­gațiile care-or urma. Acum, după 10 ore, tot ce știu e de la ea: „mi-au spus că n-am fost ni­cio­dată însărcinată, dar i-am auzit cum ziceau «nu semna cu numele meu, că e mai bi­ne așa»”.  Le e frică să pășească lîngă pat, fi­indcă „mi-e teamă să n-o supăr. Nu cred că vrea să ne vadă”. Și-au asumat orice răs­pun­dere, la spital, ca și la Poliție. „Am avut no­roc că m-am îmbolnăvit la 19 ani. Așa, am cres­cut odată cu boala și-acum face parte din mi­ne. Nu mai trebuie să mă adaptez.” A trecut de 30 de ani. În noaptea asta, părinții ei au a­flat din pricina accidentului că nu s-a des­păr­țit de Ionuț acum multă vreme, așa cum cre­deau. „Să fie ea bine”, repetă Ana, fără s-o fi vă­zut cineva dacă și-a luat sau nu calmantele.