Sarbatorile, elicopterul si salopeta

“Stiu ca este foarte tirziu, dar avem si noi o urgenta”, ii spun zimbind medicului de garda la Serviciul Mobil de Urgenta, Reanimare si Descarcerare (SMURD), conf. dr. Diana Cimpoesu. Tocmai se intorsese de la o alta urgenta, dar, asa cum este obisnuita cu situatiile neprevazute, ma invita intr-un cabinet micut, dar aglomerat si plin cu flori. Unele ofilite, altele proaspete. “Sint obisnuita sa muncesc de sarbatori. Jumatate din sarbatorile dintr-un an le petrec aici sau in oricare alt colt al judetului Iasi. Dar vine sotul meu si cu baietelul si ma viziteaza si imi aduc flori”. La calculator, pitit dupa un scaun directorial, un copil de virsta acadelelor se joaca concentrat, ignorind telefoanele pe care le primeste “mami” sau discutiile galagioase despre elicoptere, cazuri medicale sau accidente. Pe hol, un alt prichindel plinge de tresare pina si pacientul mahmur, instalat comod pe unul din scaunele cu rotile de la intrare. La usa, un tinar sfios, cu tenul tuciuriu si cu trandafiri in mina, probabil unul dintre studenti, asteapta sa intre in cabinet.

Timpul care nu-i

“Cel frumos e atunci cind reusesti sa salvezi o viata. Cind, dupa citeva saptamini, tinarul sau batrinul vine cu un buchet de flori si iti multumeste ca i-ai mai dat o sansa”, si raspunde la cel de-al treilea apel din ultimele 10 minute. “Nu putem sa va trimitem elicopterul. Nu zboara pe timp de noapte, imi pare rau, va veni o ambulanta”. Catre mine, rosie pina in virful urechilor “Nu avem un elicopter medical, care sa fie amenajat cu aparatura medicala. Avem unul simplu, care, din pacate nu zboara noaptea”.

De obicei, au cite 10-15 cazuri pe zi. Diverse. Intervin atit in situatii medicale de urgenta, cit si in accidente rutiere. La ultimele este mai complicat. “Lucram impreuna cu echipa de descarcerari, care taie autoturismul pentru ca noi sa putem scoate ranitii, iar politistii ne asigura securitatea”. Partea cea mai grea insa intervine atunci cind trebuie sa anunte rudele apropiate de un deces. “Cind moare un copil de doua luni pentru ca este asezat pe scaunul din fata sau cind moare un tinar de 16 ani pentru ca a baut prea mult”. A facut-o de mai multe ori. Nu-mi povesteste despre reactiile celor anuntati. Priveste in jos, aranjindu-si nervos salopeta lucioasa. Dupa un alt apel, “nu mai vorbim, nu mai am timp”. Un “La revedere” grabit si piticul din fata calculatorului isi intoarce, in sfirsit, ochii zglobii spre mine. Nu-mi spune “La Multi Ani”.

Lina VDOVII