Prăvălia de pe net

La vîrsta de patru ani Alina a descoperit pantofii cu toc ai mamei sale. De atunci a început să dea dovadă de o atenție sporită și pentru rochii, bluze, eșafe colorate sau rujuri, cu care desena adesea floricele pe pereții din sufragerie. Ore în șir putea să defileze în fața oglinzii, mai ales cînd părinții nu erau acasă, pe tocuri, cu bluza roz a mamei pe post de rochie, pălăria cu pană a bunicii și cinci șiraguri de mărgele la gît, sustrase din lădița de lemn de trandafir a surorii mai mari.

Pe la șapte ani a învățat să deseneze: prințese, cu rochii cît mai deocheate, inventate de ea. Odată cu primele coșuri au apărut și mofturile, cele care dădeau direcție garderobei sale. Dulapul cu haine nu mai era doar o piesă de mobilier, ci un organism aparte, care creștea zilnic, hrănit de Alina cu cele mai noi modele găsite pe piață. Timpul trecea, United Colors of Benetton nu mai înceta să inventeze bluze must-have și Alina și-a dat seama că dulapul ei va exploda într-o zi, dacă nu întreprinde ceva ca să scape de vechiturile cumpărate acum cîteva luni. Mai ales că banii de buzunar de la părinți nu-i mai ajungeau pentru cumpărăturile absolut necesare. După o lungă documentare și trei nopți de discuții aprinse cu cele mai bune prietene s-a decis ca hainele vechi să fie vîndute, spre marea durere a colecționarei. Era unica soluție. Ireversibilă. Totuși, fetele erau prea bine educate ca să iasă în stradă sau la tîrg. Avem di tăti Astfel a apărut blogul Alinei, căruia i-a spus în pană de idei: „avem di tăti”, după melodia cunoscută a basarabenilor. Pe www.felensboutique.blospot.com au apărut mai întîi rochiile și bluzițele pe care nu le mai vroia, dar care vîndute, puteau să-i aducă bani pentru o nouă achiziție. Spre marea ei uimire, primul lucru vîndut fost cea mai hidoasă piesă din toată garderoba: o bluză din material sintetic, cu animal print pe care a primit-o cadou și n-a îmbrăcat-o niciodată. Părinții se arătau sceptici față de mica afaceristă, dar văzînd că asta îi scutește de cheltuieli, chiar mama ei a devenit director adjunct al blogului: ea era cea care ducea pachetele la poștă și cea care îi relaționa cu unii clienții. Tot mama se răfuia pe mail cu cei din lista neagră: care fac comandă și nu vin să-și ridice coletele, sau refuză să plătească taxele poștale. Dar, „dacă nu riști, nu cîștigi”, crede Alina. Aici mai adaugă un nasture, dincolo mai coase o floricică și așa Alina a început să-și confecționeze hainele singură, iar unele chiar să le înșire în vitrina blogului. Ba chiar a reușit să cîștige un concurs la unul dintre tîrgurile reale de haine la care a participat. Hainele hand-made au devenit cele mai solicitate, iar postările au trebuit să devină mult mai dese, chiar dacă în ultimul timp criza economică s-a infiltrat ca o molie și în dulapul Alinei: „lumea nu mai comandă așa de des ca la începuturi și e nevoie de strategii de promovare”. Cu toate că e foarte atașată de blogul său și pierde cîte jumătate din fiecare zi cu el, tînăra speră să-și închidă afacerea, transferînd-o în lumea reală, într-un boutique adevărat, cu perdele gri pe la geamuri, cu miros de Chanel N5 de cum intri și cu fața zîmbitoare a Alinei care să te întîmpine cu aceeași frază: „Doriți o comadă? Vă interesează ceva? Avem di tăti”.

Anastasia CONDRUC