Prăjituri la schimb pe-un zîmbet

E dimineață, iar în grădina din fa­­ța Căminului de Pensionari „Sf. Pa­rascheva”, cîțiva bătrîni caută căl­­du­ră în razele de soare care se întreta­ie cu crengile verzi ale po­mi­lor. Ar fi o liniște cîmpenească de n-ar hurui ma­șinăriile care re­pa­ră as­faltul dimpre­jur, însă pe ei nu pa­re să îi deranje­ze.

Sîntem trei deocamdată și in­trăm în curte cu cîteva sacoșe adu­se de Ti­be­riu și Georgiana. Aproa­pe de in­tra­rea în clădire, Roxana, o tînără ju­ri­s­tă cu zîmbet larg și bi­ne­voitor ne în­tin­de mîna. „Pentru ac­țiunea de voluntar­iat, nu?” și ne în­dreptăm spre ușa aco­pe­rită, pe in­te­rior, cu o perdea lungă, al­bă. O doam­­nă în capot și pa­puci de ca­să ne îndrumă să ocolim masa din drep­­tul ușii și, după ce ne ca­de per­dea­ua de pe ochi, ne găsim într-o sa­lă de mese cu scaune vișinii. Bă­trî­nii ne zîmbesc copilăros, iar doam­na di­rec­tor le explică cu voce tare că „au venit să vă mai scuture gîn­du­rile ne­­gre și să vă aducă ceva dul­ce” în timp ce noi scoatem din sa­coșe pră­ji­turi și sticle colorate de suc.

Cu degetele pline de ciocolată, îm­part sprinte­ne­ș­te farfuriile și cîte un pahar pentru fiecare gaz­dă, în­du­io­șîn­du-mă de gla­su­rile de bunici ale ce­lor care se rușinează cînd îi întreb ce fel de suc pof­tesc. Și-mi îndreaptă mî­na, într-un final, spre u­na din sticle, co­lorată ca o amin­ti­­re cu gust bo­gat din ti­ne­re­țea lor. „Tot din ăsta să pui și aici, știu eu că din ăsta o să vrea doam­na”, îmi spune ștren­gă­reș­te una din­tre cele așezate de­ja la ma­să.

Dulciuri pe dulăpior

Ne prezentăm sepa­rat și îi în­tre­băm ce le-ar plăcea să facem împreu­nă în săp­tă­mînile ce vin, iar ei ne pri­vesc c-o bu­curie care răz­bate din i­ni­mă. „Am putea să vă învățăm pe voi ceva, să împletiți, să cîntați. Știm multe melodii frumoa­se”, ne povestește doam­na Mi­hai, gătită, precum cei­lați din sală, în hai­ne alese, cu un șirag de perle vechi, dar încă fru­moase, deasu­pra că­­mă­șii. Și cîteva doamne își apropie scaunele și-și re­unesc micul cor, cîn­tînd o melodie du­ioa­­să, des­pre pri­­măvară și mîn­dre pleca­te de­parte.

În camerele de sus, bă­trînii care n-au putut co­bo­rî nu ne așteaptă, în­să cînd in­trăm și-i sa­lutăm cu drag, ne mul­țu­mesc și, fă­ră a ne cu­noaște, nu ne la­să să ple­­căm fără un „să fiți să­nă­toși, co­pii, să mai ve­niți”. Pe fie­­ca­re du­lă­pior, în cîte-un cas­tron în­flo­rat, ră­mîne o pră­ji­tură și un pă­hă­rel de suc ală­turi. „Pen­tru mai tîr­ziu”.

Doamna Mihai a ră­mas de vorbă cu Georgiana, în sala de mese. Cînd mă în­torc din saloane, cu farfurii­le și sticlele goale, femeia mă strîn­ge cald de mînă și-mi zîm­bește. Cu greu părăsim căminul. Și cu greu are să ne iasă din minte și din suflet cîntecul lor de așteptare. „Vino pri­măvară, vino mai curînd, să văd în­florit liliacul iară…”.

Anca TOMA