Pe urmele lui Kangaroo Jack

Mă grăbesc să ajung repede la vestiar să îmi pun echipamentul și să fiu gata la timp pentru ora de sport. În sala mare de antrenament este imposibil să nu te vezi. Pereții sînt tapetați cu oglin­dă, așa că oricît de mult ai încerca să te ascunzi, antrenoarea tot te observă.

În fața ușii mă întîmpină niște papuci speciali pentru ora de Kangoo Jumps. Sea­mănă cu patinele, dar de fapt sînt pe ar­curi. Și totuși îți trebuie șosete lungi de iarnă. Îmi pun pantalonii de la Cham­pi­ons în ghete și încerc să mă ridic pe cataligele ce îmi țintuie picioarele. „E prima oară cînd vii aici?”, mă ia de mînă Adela și ma duce după ea pe mijlocul sălii, văzînd că nu îmi găsesc echilibrul. Nu mult durează și își face apariția și antrenoarea. E un fel de Fiona a lui Shrek, înaltă și slabă, cu un abdoment lucrat și un temperament aparte. Cu mi­cro­fonul la gură începe să țipe mai ceva ca pe stadion. Pentru Mădă și Andreea, ea degeaba a intrat. Își fac în continuare poze cu papucii miraculoși, că doar au cont pe Hi5, încă e la modă.

Toată lumea dansează

Pe ritmuri de „Let’s get loud” ale lui Jennifer Lopez, ora pe tocuri începe ritmic. Doi pași la stînga și încă doi la dreap­ta, cu o săritură și o fandare ar pă­rea că scap ieftin. Asta pînă să pun și în practică. O văd pe Adela cum se stră­du­iește să stea în echilibru, ea care mai de­vreme îmi dădea mie lecții.

Încerc să fac totul ca la carte, pînă cînd antrenoarea îmi țipă în microfon să ridic și coatele în timp ce sar. Măcar de țipa mai încet. Nu de alta, dar boxa este exact în spatele meu. Fandări în aer și niște pași de hip-hop pe muzica lui Petey Pablo mă fac să tresar. Doar e melodia de apel de la telefonul meu. Dar îmi dă mai multă energie. Picior ridicat în față, picior ridicat în spate, încă două sărituri și deja febra musculară cam începe să apară

Cele două fete care parcă pozau în revistă se retrag și așteaptă exercițiile de la saltea. Măcar acolo scapă de greutatea din picioare. Ele s-au cam săturat de me­diul din Australia. Doar sînt fete de București. Îmi iau ca toate celelalte fete o saltea dintr-aia neagră din colțul încă­perii și îmi așez prosopul ca nu cumva să mă murdăresc. Așa se practică pe aici. Mă apuc de glezne și îmi ridic abdo­me­nul la indicațiile antrenoarei. Rămîn suspendată în aer. Dau să mă ridic și nu reu­șesc. Toți își strîng saltele și pleacă. „Alo, mă ajută cineva?!”

Iustina AMBRONO