Minutul de doi bani

Studentul este prin definiție no­mad și falit. Își pune la bătaie banii pe pariuri cu berea, mall-ul sau chioș­cul de înghețată și pierde de fie­care dată. Problema apare cînd tre­­buie să pără­seas­că orașul stu­den­ți­ei pentru a se în­toarce ca un fiu rătăcit acasă. Aco­lo îl aș­teapta chiftele mamei și rudele dis­ponibile mereu de o inves­ti­ție în edu­cația sa, dar pînă la tărî­mul făgă­du­in­ței e cale lungă.

În Gara Mare din Iași, oamenii aș­teaptă tăcuți, cu privirea ațintită asu­­­pra dalelor peronului. Mă apropii de primul om care pare adormit pe sca­­unul colorat. „Nu vă supărați. Am o problemă. Îmi mai trebuie 1 leu pentru biletul de tren. Nu am cu ce a­jun­ge acasă.” Mă privește mirat și își scoa­te pălăria. „Nu am, fato. Doam­­ne, i-am zis nevestii că se va ajunge aici. Pî­nă și tinerii încep să ceară.” O doam­nă în vîrstă îl aude și mă chea­mă lîngă ea. „Ce vrei?” Mă întreabă direct, uitîndu-se în sus cu palmele du­se deasupra sprîncenelor. „Mai am nevoie de 1 leu pentru bi­le­tul de tren. Trebuie să ajung acasă astăzi. Pă­rinții nu știu că am rămas fără bani. E doar un leu.” Femeia se încruntă. „Ce în­veți?” Povestesc des­pre Te­cuci, cursurile de la facultate, colegi, familie, prieten și baru­ri­le pe ca­re nu le frec­ventez. „Auzi, da la biserică mergi?” Îi spun timid că nu prea, nu am cum să ajung, învățatul pî­nă tîrziu nu mă lasă să mă trezesc dimineață. Scoate din buzunar o bro­șură colorată pe ca­re scrie cu litere mari „Dumnezeu e calea cea dreaptă” și mă roagă să o ci­tesc. „Nu e chiar ce va învață pe voi acolo, da’ aveți ne­voie și de asta.” Scoate un leu și mi-l întinde spunînd să am grijă ce fac.

Fără bacșiș

Mă apropii de geamul unui taxi din parcare. „Mă scu­zați, am o rugă­minte, am nevoie de un leu pentru un bilet de tren. Trebuie să ajung acasă”. Fața omului transpirat în cămașă bleu ră­mîne nemișcată. „Vă rog. Chiar am nevoie. Nu fac asta de obicei și nu îmi face nici o plăcere să cer bani pen­­tru un amărît de bilet.” Închide radioul, se întoarce către mine și îmi zi­ce simplu: „Nu”. Pînă să ajung la ce­lălalt ta­xi, geamul șoferului se ridicase deja.

În stația de autobuz o mamă își lea­gănă copilul, care a început deoda­tă să plîngă. Se apleacă să îl așeze în că­ruț și povestea începe din nou. Se uită la mine mirată, neînțelegînd ce vreau. Îi spun despre frații care aș­teap­­­tă să ajung acasă. Îmi întinde 1 leu din portofel și traversează strada. Mă întorc în gară și mă îndrept către un domn în sacou și blugi care se uită pe tabelul cu mersul trenurilor. „Nu mă supăr. în general oamenii nu se su­pără cînd le ceri bani”, glumește și mă privește atent. „Auzi, te văd așa, fată serioasă. Ține 1 leu și lasă-te de pros­tiile astea.” După aproape două ore strîn­sesem șase lei, de ajuns cît să îmi văd familia din Vaslui.

Livia MOVILESCU