Lucrare scrisă în rețeaua Orange

„Hai c-am scăpat și de ăsta”, răsuflă ușurat Răzvan. Se laudă în gura mare pe holul din fața să­lii de examen „că a făcut ce-a putut și el mai bine”. A copiat. De pe fițuici, de la colegul din stînga și de pe telefon. La fel și Mircea. Cu două ore mai de­vre­me înghesuia la piciorul băncii o geantă plină cu hîrtii. Din cînd în cînd dispărea sub masa șubre­dă și revenea în poziție de drepți, timid, cu obrajii roșii.

„E de treabă profu’”, spune o fată din penultimul rînd zîmbind. Se tot întoarce înspre Mircea și îl necăjește cu întrebări. „Da’, oa­re ce note pune?”. Nu termină bi­ne de rostit că profesorul bate cu pixul în masă. „Liniște în spa­te…”, și toată lumea se preface preocupată de propria foaie. Du­rea­ză doar un minut. Mircea în­cepe să-i dea coate colegului din partea dreaptă, Cristi. „Zi-mi și mie aici la unu…”. Băiatul ridică ochii din poală și se răstește: „Îți dau după ce scriu eu. Lasă-mă și pe mine”. Foiește telefonul și a­proape că îl scapă. „Ptiu!”, se aude din dreptul lui Cristi. Își în­dreaptă spatele și îl urmărește cu ochii pe profesorul care vine îns­pre el. Își ține respirația și of­tează. Bagă telefonul în buzunar. De data asta, scapă fără pedeap­să.

Cu fițuica la șosetă

Nici Raluca n-are stare. Nu și-a luat fițuici, nici pe telefon nu și-a scris. Nimeni nu vrea să o aju­te. Îl înghiontește pe colegul ei și aproape că îl imploră. Plic­ti­sit, băiatul îi întinde una din ciornele pregătite minuțios de acasă și îi spune în șoaptă: „Las-o la mijloc, să văd și eu”. Raluca, însă, nu îl bagă în seamă. Trage hîrtia înspre ea și tresare. „Nu în­țeleg ce scrie”.

Profesorul o mus­tră și ne amintește: „Acolo unde văd fraze identice e clar că e inspirat de undeva. Copiați, nu­mai să nu găsesc nimic identic”, și rîde. Încremenim și ne prefa­cem din nou „studioși”. În ul­ti­mele minute ale examenului de la Facultatea de Litere discuți­i­le purtate în șoaptă se transformă în telefonul fără fir. „Cum ai zis?”, „Ce naiba scrie aici?” și tot așa. Degeaba tot bate profesorul cu pixul în catedră. Fițuicile se mototolesc, telefoanele se închid și cursurile se ascund în genți. Nu mai folosesc la nimic. Acum, toa­tă lumea se bazează pe „deș­tep­tă­ciunea” scrisă de cel de lîngă.

„Vai, am greșit acolo!”, țipă ca din gură de șarpe Anca. A uitat că trebuia să fie „succintă”, după cum i-a sugerat profesorul, și s-a întins pe mai bine de șase pagini. Dar e mîndră și crede că „l-am dat gata. Pe bune că am învă­țat”, și pleacă repede pe scări. Înainte de examen, însă, își um­ple buzunarele cu bucăți de hîr­ti­e numerotate atent.

Adriana ZĂVOI