Încovoiată este Calea Sfinților

„I se spune Calea Sfinților pentru oa­me­nii buni care pășesc pe ea”, spune, șugubăț, un bărbat dintr-un grup de 15 persoane, care așteptau începerea procesiunii de vineri, la ora 19.00, pe pietonalul Ștefan cel Mare. Sfînta Parascheva urma să fie purtată pe umăr de preoți îm­pre­u­nă cu o icoană ce conține o părticică din moaștele Sfîntului Constantin Brînco­vea­nu, în procesiunea cunoscută drept „Ca­lea Sfinților”. Oamenii așteptau cu su­te­le pe pietonal, cu zeci de minute bune înainte ca procesiunea să pornească din curtea Mitropoliei. Înșiruiți de-a lungul trotuarului care străjuia strada pe care urma să meargă procesiunea, aceștia se le­gau unii de alții, de parcă toată mul­ți­mea se topea într-un val de lumînări aprin­se. Iar de îndată ce șirul cu fanfara mili­ta­ră, mai mult de o sută de preoți, 70 de măicuțe și încă pe atîția membri ai corului îi depășeau, treceau la rîndul lor în spatele cordonului făcut de jandarmi, pî­nă cînd, în dreptul Operei, erau deja pes­te 1.000.

Procesiunea preschimbării

Strada „Cuza-Vodă” pare că a fost făcută pe mărimea raclei Sfintei Paras­che­va, singura care încăpea liniștit, pur­ta­tă pe umăr de preoți care aveau și o că­del­niță cît un ceaun, din care se ridica un fum gros de tămîie. Oamenii s-au transformat într-o pastă, prelingîndu-se, lipiți de mașini, de blocuri, de gardurile vii, de parcă ar fi fost parte dintr-un agrenaj din care nu se mai puteau desprinde. Con­vo­iul de oameni se tot mărea, însoțiți fiind pe fundal de corul care mergea în spa­tele Înaltpreasfințitului Teofan, vocea ti­ne­rilor fiind purtată în spate, în mulți­me, de boxe puse pe un Logan.

Procesiunea a fost una a pres­chim­bă­rii. Oamenii cîntau, transfigurați, cu lu­mî­nări aprinse strînse la piept, cînd pe rit­mul rugăciunilor, cînd pe cel al fanfarelor. Militarii, impasibili, care duceau torțe în formație strînsă de jur-împrejurul raclei se transformau încet-încet, în „gar­goyle”-șii care păzesc Catedrala Notre Dame din Paris. Vocea lină a corului, care recita pasaje din Acatistul Sfin­tei Parascheva, se auzea hîșîit din boxe, dis­torsionat pînă la punctul în care de­ve­nea indescifrabil.

Se puteau însă descifra fără mari pro­bleme îndemnurile comercianților ma­sați în spatele Halei Centrale, cînd mulțimea de oameni s-a revărsat printr-o străduță care trecea prin dreptul lor. Care mai de care cu strigări mai îndrăznețe, odată ce preoții și jandarmii au trecut de ei, avînd în mîini căciuli de blană, haine de piele sau pantofi. Stăteau în dreptul barierei reușind să desprindă cîțiva credincioși, care au plecat cu o asemenea viteză încît te-ai gîndit că într-acolo s-au pornit încă de la începutul procesiunii și au fost doar înghițiți de mulțime.

Subțiată de negustori, ceata a continuat să se întindă ca un cordon pe strada ce părerea să se îngusteze, fiind acoperi­tă de muzica ce răzbătea dinspre cor și de fumul gros de tămîie. Oamenii mer­geau cîntînd, purtînd în mînă lu­mî­nări, iar unii dintre ei, în suflete, lumina acestora. Erau persoane ce părea des­po­vă­rate de greutăți, copiii mici care, fără să înțeleagă prea multe din ce se întîmpla în jurul lor, băteau din palme purtați în brațe de tați care-și cedaseră părul ca hamuri, cu chipurile încovoiate de grimase.

Ajunși din nou în fața Mitropoliei, cre­dincioșii s-au împărțit în două. Jumătate dintre ei au plecat spre case, cu candele consumate strînse la piept, iar cealaltă jumătate s-a îndreptat spre coada care avea să le fie casă ore în șir, pînă spre dimineață.