După sare și țuică

Dacă ar fi fost mici, cîrnăciori și bere, tîrgul de la mănăstirea Toma Coz­ma ar fi semănat mai mult cu un bîlci. Nu, nu cu cel de la Piscani, la care lu­mea vine să admire „fete frumoase și băieți frumoși”, iar copiii să mănînce nu­mai „înghețățuri”, ci mai degrabă o etalare a produselor naturale pe care le poate oferi o gospodărie. Că doar de asta se numeste EcoAgris.

O văd pe Cris ta­re nerăbdătoare. Vrea cu orice preț să își achiziționeze crema aia cu sare de la Marea Moartă. Spune că îi face bine la ten. Nici bine nu intră pe poarta tîrgului ca și ia cu asalt cortul alb și prost iluminat din capătul aleei. „Sîntem unic distribuitor al firmei. Pentru dumneavoastră vă pot da un tratament antiîmbă­trî­ni­re. Doar sînteți tînără”, îi spune domnul de la stand cu bar­ba nerasă de cinci săp­tămîni, aruncîndu-i o privire ghidușă. Pe Cris mai să o convingă, dar totul pînă la preț. Știu că frumusețea costă, dar nu cred că va îmbătrîni așa de repede. O fi ea sare de la Moartă, dar Cris e încă vie. Nici bine nu încercăm sa ne eschi­văm de la produsele lui, că ne și spune „Să știti că mai am doar două măști dintr-astea. Profitati acum”. Îi mulțumim în timp ce ne gră­beam să plecăm și ii dau sfatul Cristinei că e mai bine să își ia de la teleshopping. Dă și mai puțin și nici nu se deplasează prea departe de la camera din cămin.

La comandă

La două corturi după, nu mare ne e mirarea că, aproape de biserică, mai să intre direct în ea, un om bărbos și roș­că­țel stă cuminte în așteptarea clienților. Nu vinde decît „totul natural, făcut la mă­năstire”. Ca sa nu se dea de gol că pe aco­lo se bea bine, pe lîngă țuica cu schin­­duc, cică bună pentru răceală și pof­tă de mîncare, mai vinde și cireșe con­­fiate, „preparate și puse la păstrare de maicile de la Vlădiceni”. Mă uit cu­ri­oa­să la averea din butoi și îl intreb cît e litrul. „50 de lei, dar îți dau și la 48. Da’ pentru ce îți trebuie, măi, fetiță?”, mă întreabă pe un ton grav, luîndu-mă peste picior. Fața mea de copil abia intrat la liceu mă cam trădează și, ca să îi dau peste nas și să își vadă de lungul lui, îi zic că mă mărit. „Păi atunci ia la neica de aici și gustă, că doar merită sărbătorit”, și ochii mari și ridați se uită la mine și îmi întinde un păhărel cu un strop de tărie să îl gust, nu de alta dar poate îi fac vîn­zare. Nici bine nu iau paharul, că un băr­bat grăbit, cu ochelari Aviator, dă peste mine și îmi varsă și puținul ce îl aveam în păhărel.

Pesemne că e un mare impresar, dar ordinele nu se discută, se execu­tă. Primește. Cu nevasta țipînd în telefon, cumpără niște sirop de brad, nu de alta, dar Crăciunul se apropie. Bătrînul mă lasă în plata mea și își servește umil clientul. Măcar el știe ce vrea. Mă uit chio­rîș la el și plec. O iau pe Cris de braț și o rog să intrăm în biserică. Dacă tot e să mă mărit, măcar să fie într-un ceas bun.

Iustina AMBRONO